Vaticanul se încruntă la naşterea Yugoslaviei – Politica catolică de penetrare şi dezintegrare – Separatismul croat şi Biserica Catolică – Trupele catolice de asalt – Ustaşi
Când în anul 1917, în timpul Primului Război Mondial, Nunţiul Papal din Munchen, Eugenio Pacelli, a negociat în secret cu Puterile Centrale pentru a realiza planul “Pace fără Victorie” al Papei, pentru a salva Germania şi Austro-Ungaria de la înfrângere, el făcuse deja o primă încercare de a sugruma o naţiune ce încă nu se născuse; Yugoslavia. Dacă încercarea Vaticanului a fost îndreptată spre păstrarea celui mai util partener habsburgic laic al său, ea a mai vizat simultan şi un alt obiectiv nu mai puţin important: să împiedice naşterea unei diversităţi de naţionalităţi, din ruinele imperiului, ca state suverane şi conform propriei lor determinări. În astfel de state, catolicismul, cu excepţia Poloniei, ar fi descrescut până la nivelul unei minorităţi. Mai rău, ar fi fost dominat de biserici eretice şi de către aliaţii lor politici: şi anume de către Liberali şi Protestanţi în Cehoslovacia, de către ortodocşi în Yugoslavia. Prin această ultimă încercare de a salva Imperiul Austro-Ungar, Vaticanul a dat o lovitură finală “husiţilor” cehi şi slovacilor catolici pe de o parte, şi ortodocşilor sârbi şi catolicilor croaţi pe de cealaltă parte, și îndeplinirii năzuințelor lor direct legate de dezintegrarea colosului austro-ungar.
Împăratul Carol I al Austriei-Ungariei a fost sfătuit să transforme Imperiul într-o federaţie. Ideea, care provenea de la Vatican, era detestată de ambele părţi, ceea ce însemna că pe lângă pierderea controlului Imperiului mai era şi pierderea controlului catolic asupra diferitelor popoare ale Imperiului care se clătina. Dar în circumstanţele date alternativa ar fi fost colapsul total. În octombrie, Carol I anunţa transformarea monarhiei habsburgice într-o Federaţie Statală. Oferta – care, neîntâmplător, a fost făcută chiar în ultimul moment – chiar şi însoţită de mişcări de culise papale, i-a obligat pe aliaţi să pună capăt pentru totdeauna guvernării vulturului bicefal austriac. Răspunsul preşedintelui Wilson către Carol I şi implicit cătrepPapă a fost unul ferm şi ostil. Statele Unite ale Americii, a spus preşedintele Wilson, recunosc “dreptul aspiraţiilor naţionale ale slavilor de Sud.”. Trebuia ca aceste popoare, a adăugat el, să-şi decidă singure soarta. Mai ales că în ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii, a conchis el, s-a recunoscut deja Cehoslovacia ca fiind un stat beligerant independent.
Răspunsul Americii a pecetluit soarta Austro-Ungariei. La 28 octombrie 1918, cehoslovacii şi-au declarat independenţa. Iar la 29 octombrie Yugoslavia şi-a proclamat-o pe-a sa. În data de 1 decembrie 1918, Consiliul Yugoslav l-a invitat pe Regentul Alexandru la Belgrad, pentru a proclama Uniunea Yugoslavă. Noul Regat independent al Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei – Yugoslavia – avea să ia fiinţă.
Apariţia acestor noi naţiuni a fost binevenită în anumite părţi – de exemplu, Aliaţii – şi nu a fost deloc agreeată în altele – de exemplu, Vaticanul – pentru care noile naţiuni, pe lângă nişte “creaţii nenaturale” ale “politicii oarbe” a Aliaţilor, mai erau şi o aberaţie religioasă care nu putea fi tolerată. Ortodoxia, spulberată în Rusia unde păruse să fie o fortăreaţă, odată cu naşterea Yugoslaviei, devenea de-acum primordială într-o ţară a cărei populaţie era peste o treime catolică. Mai rău chiar, pe lângă că le era permis ortodocşilor să-i conducă pe catolici, Yugoslavia a prevenit instituirea unei comunităţi catolice independente. Şi când la cele de mai sus s-a adăugat şi faptul că Yugoslavia, prin simpla ei existenţă, reprezenta cel mai mare obstacol împotriva strategiei pe termen lung a bisericii catolice, sentimentele Vaticanului, mai mult decât ostile, s-au transformat într-o implacabilă ură, un vânt care nu prevestea nimic bun pentru tânăra naţiune.
Această ură a devenit principala sursă de inspiraţie pentru strategia anti-yugoslavă a Vaticanului, al cărei obiectiv era distrugerea Yugoslaviei. Fiind angajat pe un astfel de curs, Vaticanul a început o campanie viguroasă, a cărei îndeplinire depindea într-o anumită măsură de un alt factor: colapsul Rusiei Bolşevice, a cărei dispariţie timpurie era, la acea vreme, văzută aproape de toţi, mai cu seamă de Aliaţi, care au trimis felurite trupe pentru a grăbi prăbuşirea ei.
Vaticanul a contat pe colapsul Rusiei pentru ca să-şi exercite politica sa de dominaţie catolică forţată în peninsula Balcanică prin sabia lui Pilsudski.
Crearea unui imperiul polonez de la Danzig(actual Gdansk) până la Odesa nu ar fi însemnat decât un singur lucru: moartea Yugoslaviei şi a altor ţări ortodoxe balcanice şi protestante. Atunci când sângeroasa aventură a lui Pilsudski a luat sfârşit şi când eforturile Aliaţilor de a distruge Rusia bolşevică au eşuat, Vaticanul şi-a schimbat tactica şi s-a angajat într-o nouă politică: distrugerea Ortodoxiei prin infiltrare în loc de forţă. Prin urmare, când în anul 1920, imperiul catolic al lui Pilsudski a eşuat, şi papa pornea la convertirea Rusiei, o politică paralelă era urmărită în Yugoslavia. Deşi caracteristica acestei noi strategii anti-ortodoxe a fost una de penetrare, tacticile sale au diferit de la o ţară la alta. Astfel în timp ce în Rusia ele vizau să penetreze, pe termen lung, pentru a domina viaţa ei religioasă, în Yugoslavia ele au constat în penetrarea vieţii politice, şi odată ce catolicii ar fi deţinut controlul asupra ei, sporind puterea catolicismului, şi astfel batjocorind în cele din urmă, să paralizeze, biserica ortodoxă din întreaga Yugoslavie.
O astfel de politică viguros promovată mai ales de către polticienii dominaţi de clerul catolic din Croaţia, nu a avut prea mut succes. În cel mai scurt timp, clericii catolici au devenit o putere în spatele scenei, având ca rezultat, în câţiva ani, că Ierarhia catolică, în mod necuvenit, a început să influenţeze cu greutate nu numai guvernarea Croaţiei ci şi a Yugoslaviei în întregul său.
Lucrul acesta i-a alarmat pe câţiva catolici oneşti din Croaţia, în special Stjepan Radic, liderul puternicului Partid Ţărănesc din Croaţia, conştient de pericolul că astfel de tactici au fost create atât pentru Yugoslavia cât şi pentru Croaţia.
Sfidând Ierahia – şia stfel, indirect, Vaticanul – el a început să combată tacticile de tip cal-troian ale bisericii catolice, avertizând Croaţia că, permiţând ca politicienii săi să fie conduşi de către clerul catolic în chestiuni politice, ei erau obligaţi, mai devreme sau mai târziu, să conducă Croaţia la dezastru. Sfatul lui Stjepan Radic a fost urmat; şi aproape un deceniu de strategie catolică, s-a tradus prin ineficienţă acolo unde ea ar fi trebuit să aibă succes, şi asta nu s-ar fi întâmplat dacă Stjepan Radic ar fi acţionat altfel!
Dar în anul 1928 Radic a fost asasinat. Uciderea sa a coincis cu revizuirea strategiei europene a Vaticanului cu privire la Comunism. În acelaşi an Curia(Eparhiile romano-catolice) a întrerupt legăturile cu Rusia Sovietică. Nunţiul Papal din Germania, E. Pacelli, a orientat brusc puternicul Partid Catolic de Centru către extrema dreaptă, allindu-se astfel cu forţele care l-au propulsat pe Hitler să ajungă la putere.
În Italia, Vaticanul a consolidat fascismul prin semnarea unui pact cu Mussolini (1929). Mişcările catolice fasciste au răsărit peste tot. Se încheia o eră de poltică catolică şi începea una nouă. Politica de infiltrare a fost înlocuită cu una de propagandă activă şi de mobilizare rapidă împotriva tuturor religiilor şi forţelor politice din Europa.
————————————————————————————————————————————
Şir de fotografii din Albumul Teroriştilor, deţinute de către Poliţia Secretă Yugoslavă, încă din 1933.
În rândul de jos, prima fotografie din stânga, Ante Pavelic, viitorul lider al Statului Catolic Independent al Croatiei. Înainte de înfiinţarea acestui stat, toţi bărbaţii din respectivele fotografii, legaţi de jurământul Ustashi erau angajaţi în promovarea unei politici de terorism, atât în Yugoslavia cât şi în afara acesteia. Şi au făcut acest lucru, fie individual fie în grup, prin asasinarea adversarilor politici sau a oamenilor nevinovaţi deopotrivă. Ei au plasat explozibili în locurile publice, pe nave sau trenuri. De exemplu, un compartiment de tren, în care se afla familia profesorului Bruneti.
Înainte de cel de-al doilea război mondial aceşti oameni au activat în toată Europa. Cel mai spectaculos succes al lor a fost asasinarea simultană a Regelui Alexandru I al Yugoslaviei şi a Ministrului de Externe al Franţei, Louis Barthou (anul 1934, 9 octombrie, în timpul vizitei lui Alexandru I la Marsilia – ucigaşul, bulgarul Vlado Chernozemski, colaborator al Ustashi şi membru al Organizaţiei Interne Revoluţionare din Macedonia – deseori implicat în acţiuni contra poliţiei Serbiei). Această dublă crimă a precedat o serie de multe altele care au contribuit la naşterea Statului Independent al Croaţiei.
Ustaşii şi Ante Pavelic erau “protejaţi” de Mussolini, şi tacit dar eficient de către Vatican. Din ambele părţi au primit şi susţinere financiară.
————————————————————————————————————————————
Rusia era bolşevică. Pe acest fond, în timp ce faţă de Occident Vaticanul lansa o campanie mondială de ură împotriva comunismului, în Balcani, după moartea lui Sjepan Radic, Vaticanul s-a lansat într-o politică directă de dezintegrare a Yugoslaviei.
Dr. Vladko Macek, succesorul lui Radic la conducerea Partidului Ţărănesc Croat, a reorientat acest partid către o mişcare naţionalistă turbată, care devenind tot mai îndrăzneaţă, s-a transformat într-un factor activ de creştere a tensiunilor politice în interiorul Yugoslaviei. Începând din acest moment, “Separatismul” a devenit cuvântul cheie al Naţionalismului Croat, aşa încât mai târziu a încăput treptat în mâinile ierarhiei catolice şi astfel în cele ale Vaticanului.
Politica Vaticanului din primul deceniu presupunea existenţa Yugoslaviei ca o naţiune unită; în al doilea deceniu – şi anume de la apariţia unui naţionalism făţiş – Vaticanul a agreat dezintegrarea Yugoslaviei. În promovarea acestei noi mari strategii a Vaticanului, Yugoslavia a fost văzută a fi un obstacol major, chiar mai mult decât în trecut, pentru simplul fapt că era un impediment atât pentru fascizarea rapidă a Europei cât şi faţă de un eventual atac fascist asupra Rusiei sovietice, şi împreună cu toate tulburările din Balcani, se spera la propria prăbuşire a Yugoslaviei.
În legătură cu ultimul aspect (autoprăbuşirea Serbiei), Vaticanul a fundamentat trei politici majore:
a) Detaşarea Croaţiei catolice de guvernarea Serbiei ortodoxe,
b) Constituirea Croaţiei ca un stat catolic independent, şi, dar nu în cele din urmă,
c) Posibila creare a unui regat catolic în Balcani.
Pentru atingerea unor astfel de obiective, un lucru era necesar: dezintegrarea totală sau parţială a Yugoslaviei.
A afirma însă că Yugoslavia a sucombat doar datorită maşinaţiunilor Vaticanului ar însemna să se falsifice istoria. Dar, pe de altă parte, a minimiza rolul Vaticanului în această chestiune, ar fi o crudă deformare istorică. Factori străini de religie au jucat un rol în mâinile sale. Aceştia ar putea fi rezumaţi prin: animozităţile dintre sârbi şi catolici în plan intern, ambiţiile politice ale Italiei Fasciste şi ale Germaniei Naziste pe plan internaţional. Separatismul croat a devenit un important factor generator în creşterea tensiunii interne şi externe. Identificarea acestuia cu catolicismul aproape l-a transformat într-un instrument orb al ierarhiei catolice, şi astfel al Vaticanului, care l-a folosit fără ezitare nu numai pentru a-şi promova interesele sale locale, dar de asemenea şi pentru vasta sa schemă de dominaţie politico-religioasă asupra Balcanilor.
————————————————————————————————————————————
Portrete tipice ale unor lideri Ustaşi. Bărbaţi ca cei de mai sus, au fost creierul din spatele a nenumăratelor acte de terorism efectuate de către ustaşi în Yugoslavia, Austria, Ungaria, Germania, Franţa şi în alte ţări, conduse de la sediul lor general din Italia Fascistă.
(În stânga), Mijo Bzik, cunoscut ca “Miko”, a fost şeful taberelor Ustaşi din Italia, şi recrutorul asasinilor provenind din Yanka-Pusta. Una dintre sarcinile sale principale era plasarea de automobile capcană lângă clădiri publice sau în locuri aglomerate.
(În centru) Eugen Kvaternik, unul dintre principalii complici ai lui Ante Pavelic. El personal i-a însoţit din Italia către Franţa pe asasinii care l-au ucis pe Regele Yugoslaviei. Ante Pavelic l-a desemnat ca Ministru al Poliţiei atunci când Croaţia Catolică a devenit independentă.
(În dreapta) Zvonimir Pospishil, unul dintre cei mai brutali terorişti. El aparţinea unui grup special, de catolici ustaşi, însărcinat cu asasinarea unor personalităţi eminente. El a primit sarcina uciderii Regelui Alexandru I, dar complotul cum bombă din Paris, 1934, a eşuat.
————————————————————————————————————————————
Liderul croat, Stjepan Radic, nu obosea niciodată să-i avertizeze pe croaţi împotriva adepţilor Vaticanului în probleme politice; în aceasta el l-a citat pe un alt mare patriot catolic, liderul naţionaliştilor din Polonia, Roman Dmowski, al cărui slogan a devenit o deviză pentru anumiţi catolici polonezi naţionalişti: “Să nu te bazezi niciodată pe Vatican în problemele politice.”
Ostilitatea liderilor politici catolici faţă de directivele politice ale Vaticanului fusese născută dintr-o experienţă amară: de exemplu, în timpul Primului Război Mondial, atunci când Roman Dmowski, plecat la Roma fiind pentru a cere ajutor pentru independenţa Poloniei, lucrul acesta a fost întâmpinat cu o dizgraţie făţişă, ostilitatea de acest fel a Vaticanului fiind alimentată de interese politice ca acelea ale Austriei sau ale altor mari puteri europene, care lucrau împotriva aspiraţiilor de secole ale Poloniei. Rezultatul extraordinar al acestui fapt a fost că polonezii nu au mai primit niciodată vreun suport de la Vatican, chiar şi atunci când ei s-au ridicat împotriva Ţarului – o atitudine care i-a înfuriat într-o asemenea măsură încât unul dintre marii lor poeţi naţionali, Julius Slowacki, a compus faimosul avertisment: “Polonie, ruina-ţi vine de la Roma!”. Evenimentele care au urmat au confirmat avertizarea, mai mult decât profetică.
Stjepan Radic a adoptat acelaşi slogan, deşi cu mai mult tact. Şi cu toate acestea, atunci când partidul său a fost preluat de către Macek, idealul original al fondatorului partidului, Ante Starcevic, a fost violent injectat cu o nouă supradoză de extremism nediluat, ceea ce l-a transformat brusc într-un partid de extremă dreapta. Principalul exponent al acestui nou trend a fost Ante Pavelic, un individ obsedat de ideea unei Croaţii independente, inspirat de un rasism ridicat la rang de fascism, impregnat în totalitate de catolicism, o formidabilă miniatură compactă de totalitarism. Din această stranie concepţie a răsărit o mişcare; având ca şiră a spinării inimile nelegiuite ale unor benzi de terorişti, conduse de către însuşi Ante Pavelic, a cărui politică consta în şantaj, crimă, comploturi şi asasinate. Deasupra lor a coborât rapid umbra protectoare a celor puternici din Marea Adriatică şi Mediterană, permiţându-le să-şi desfăşoare activităţile lor, sfidând regulile naţionale şi internaţionale – de exemplu, atât Italia cât şi Germania au văzut în Croaţia lui Pavelic un instrument folositor pentru expansiunea nazistă şi fascistă în Balcani.
Politicile expansioniste ale acestor naţiuni au mers paralel cu cele ale Vaticanului, care, printr- o manipulare calificată a acestora, a putut ca să-şi promoveze frecvent propriile interese. Şi a făcut asta nu de pe poziţia unui spectator distant faţă de diversele acţiuni fasciste şi naziste, dar promovând o proprie şi mai viguroasă politică anti-yugoslavă.
————————————————————————————————————————————
Vaticanul şi fascismul s-au ajutat reciproc încă de la început. Papa Pius XI (1922-1939) a dat ordin liderilor Partidului Catolic să-l desfiinţeze (1926), pentru mai buna consolidare a regimului lui Mussolini. Acesta din urmă a negociat Tratatul de la Lateran şi Concordatul cu Biserica Romano-Catolică (1926-1929).
În virtutea Tratatului de la Lateran, Vaticanul a devenit un stat suveran în Roma. În timp ce Concordatul, garanta bisericii imense privilegii şi catolicismul era declarat unica religie a Italiei Fasciste, acordându-i acesteia suportul total.
Episcopii au depus un jurământ de credinţă faţă de dictatorul fascist, şi clericii au primit ordin ca niciodată să se opună sau să-şi incite enoriaşii în dauna Italiei Fasciste. În biserici s-au rostit rugăciuni pentru Mussolini şi pentru fascism. Unii preoţi au devenit membrii ai Partidului Fascist şi chiar ofiţeri.
Unul dintre principalii suporteri ai pactului dintre Vatican şi fascism a fost E. Pacelli (viitorul Papa Pius XII), apoi în Germania. Fratele său, un avocat, a devenit unul dintre şefii negocierilor secrete. El poate fi văzut în fotografie, stând în spatele cardinalului… Mai târziu, Nunţiul Papal din Germania, E. Pacelli, a văzut în asta că fratele său a făcut un prinţ.
————————————————————————————————————————————
Acest lucru şi-a dat roadele mai repede decât era aşteptat. În timp ce asociaţii fascişti ai Vaticanului erau ocupaţi cu inginerii politice sau activităţi teroriste, diplomaţia catolică – aşa cum anterior în Spania, Austria, Cehoslovaci, Belgia şi Franţa – a ieşit la suprafaţă, promovând puternica Coloană a Cincea catolică. Aceasta, care deja rosese structura internă a Yugoslaviei, era alcătuită din toţi acei croaţi infectaţi cu un fanatism naţional-religios, de către ierarhia catolică a Croaţiei, şi dintr-o ilegală armată naţionalistă compusă din bande de terorişti catolici, numiţii Ustaşi, şi conduşi de către Ante Pavelic, susţinut de Vladimir Macek, liderul Partidului Ţărănesc Croat – care în 1939 a aranjat ca Mussolini să-l finanţeze cu 20 milioane de dinari pentru Mişcarea Croată Separatistă – şi de Arhiepiscopul A Stepinac (Vezi şi Jurnalul lui Ciano, 1946, p. 46,48,50-60), liderul ierahiei catolice din Croaţia.
Rolul specific jucat de Vatican a urmat modelul familiar: folosirea Ierarhiei pentru a susţine comploturile politice şi militare angajate în subminarea sau răsturnarea guvernării legale de drept. Spre deosebire de practica sa din alte ţări, – cum ar fi de exemplu Franţa lui Petain sau Spania lui Franco – în Croaţia, Biserica catolică a încercat să ridice, şi într-adevăr a ridicat, un stat în complet acord cu toate principiile sale.
Rezultatul a fost un monstru şezând pe două picioare armate, gemene, ale totalitarismului: totalitarismul unui stat fascist nemilos şi totalitarismul catolic – hibridul cel mai însetat de sânge, de până acum, pe care l-a putut produce societatea contemporană. Ceea ce oferă o importanţă distinctă unei astfel de creaturi a diplomaţiei Vaticanului, este că aici avem un exemplu al implementării tuturor principiilor bisericii catolice, neîngrădită de opoziţie sau de teama opiniei publice mondiale.
Unicitatea acelui stat catolic indpendent al Croaţiei se regăseşte tocmai prin aceasta: că ea a furnizat un model, în miniatură, a ceea ce biserica catolică, atunci când ea ar avea puterea, ar dori să vadă în întregul Occident, şi pretutindeni. Iată de ce acesta (Statul Ustaşi) trebuie să fie examinat cu foarte mare atenţie.
Pentru că semnificaţia sa, decurgând din premizele originii sale, este de cea mai mare învăţătură pentru toate popoarele iubitoare de libertate din întreaga lume.
proscrit
proscrit 