Holocaustul Vaticanului-Capitolul 4 – Coșmarul unei națiuni.

Regatul indepenedent Croația luase ființă astfel în mod oficial, pășind cu zel și ardoare într-o existență stabilită pentru a îndeplini toate speranțele atât de încăpățânaților săi promotori religioși și politici: Vaticanul și fascismul. Inspirat de măreția grațioasă și discretă a regelui Tomislav al II-lea, sub patronajul Sanctității Sale Papa, protejat de Hitler, vegheat de Mussolini, condus de către teroriști catolici, și controlat de baionetele catolice, noul stat al Croației a început să se transforme în acel ideal de bună stare generală susținut de dogmele catolice.

Cu toate acestea, în conformitate cu dicta papală trebuie să fie reglementat nu numai de societatea civilă, ci, de asemenea, de către autoritatea religioasă. Așa că Pavelic, stabilind că un echivalent religios al funcției sale ar trebui să ia parte la drepturile și obligațiile exercitării autorității, a avut grijă apoi, ca vârf al ierarhiei, să devină conducătorul de facto al Noii Croații. Arhiepiscopul Stepinac , Primatul croat, și alții, membri ai ierarhiei, echivalentul religios al Ustași, au fost aleși în mod corespunzător de membri ai Saborului (Parlamentul totalitar). Odată ce arhitravele militare, politice și religioase ale noulului stat au fost constituite, Pavelic și Stepinac au definit astfel ceea ce trebuia să transforme întreaga structură în ceea ce urma să fie un adevărat stat catolic-fascist. Toate mișcările, instituțiile, oamenii, au fost determinate pentru a se conforma cu litera și spiritul catolicismului. Toți potențialii adversari — comuniștii, socialiștii, liberalii, au fost fie alungați fie întemnițați. Sindicatele au fost eliminate, organizațiile muncitorești au devenit niște caricaturi jalnice a ceea ce fuseseră anterior, presa a fost paralizată atunci când nu i-a fost astupată gura de tot – libertatea cuvântului, de exprimare, și de gândire a devenit amintiri ale trecutului. S-a făcut orice efort pentru a înregimenta tineretul în formațiuni semi-militare catolice; copiii au fost adunați de preoți și de călugărițe. Învățătura catolică, principiile catolice, dogma catolică, toate au devenit obligatorii în toate școlile, în toate birourile, în toate fabricile, și astfel peste tot s-a simțit călcâiul de fier al noului stat. Catolicismul a fost proclamat principala religie a statului. Celelalte religii precum și cei care le practicau au fost ostracizați, ortodocșii în primul rând; în timp ce evreii au fost obligați să poarte steaua lui David pe hainele lor, toți membrii Bisericii Ortodoxe se temeau pentru proprietățile lor, pentru securitatea lor personală și pentru familiile lor. Să fi ortodox a însemnat dintr-o dată sinonim cu a fi o potențială victimă. Curând după aceea, în toate parcurile și vehiculele de transport public, a apărut o nouă inscripție: “Intrarea este interzisă pentru sârbi, evrei, țigani și pentru câini.” Ministerul de Interne, condus de Andrija Artukovic, a emis urmatorul decret: ” Toți sârbii și evreii care locuiesc în Zagreb, capitala Croației, trebuie să părăsească orașul în termen de 12 de ore. Orice cetățean descoperit că le-a dat adăpost va fi executat pe loc.”

În timp ce Ante Pavelic transforma Croația cu un pumn de fier, echivalentul său religios, Arhiepiscopul Stepinac, a facilitat revoluția printr-o mobilizare la nivel național, în timp util, a întregii Bisericii Catolice. Nicio ocazie nu a fost scăpată de Stepinac pentru a cânta deschis laudele sale, să binecuvânteze sau să stropească cu apă sfințită noua Croație catolică, pe marele ei lider Pavelic, pe Ducele Mussolini și pe marele Fuhrer Adolf Hitler. Atunci când festivitățile de comemorare a ascensiunii sângeroase a  fascismului la putere au fost celebrate în Italia fascistă sau în Germania nazistă, Stepinac, le-a sărbătorit cu aceeași fervoare în Croația. Astfel, el a sărbătorit cu consecvență ziua de 28 octombrie, zi în care, în 1922, avea să se instaleze în Italia prima dictatura fascistă. Și în timp ce Mussolini defila anual, la Roma, alături de batalioanele sale purtând cămășile negre, la aceași dată, Stepinac comemora anual marșul cu discursuri, rugăciuni  și felicitări distribuite cu generozitate egală, de asemenea, și față de Hitler pentru și mai sumbra sa reușită, cu ocazia aniversării zilei de naștere din aprilie. Iar când a venit rândul noului său stat fascist, panegiricile (laude excesive) sale arhiepiscopale au devenit recomandări pline de pasiune pentru tot ce s-a făcut de către Noua Croație. După convocarea parlamentului în februarie 1942, Stepinac cu toată autoritatea sa ”sacră” de pilon al bisericii mame catolice, a cerut ca Duhul Sfânt să coboare peste tăișurile ascuțite ale cuțitelor ustași , și ca cel puțin pe durata sesiunii parlamentare, să poposească pe fruntea lui Pavelic. De asemenea se țineau rugăciuni speciale și servicii suplimentare în toate bisericile catolice de ziua lui Pavelic. [Katolicki List, June 11, 1942.]

Când Marina de buzunar a Ustashi a plecat în Marea Neagră, alături de germani, pentru a distruge Marina Roșie a Rusiei fără Dumnezeu, Stepinac flancat de Dr. Ramiro Marcone – reprezentantul al acelui papă iubitor de pace, Pius al XII-lea – a celebrat plecarea triumfal din Zagreb, înconjurat de ierarhia catolică, și de murmure ale unor incantații în limba latină pentru obținerea unei victorii rapide a acestor cruciați acvatici curajoși. Colegii lui Stepinac l-au imitat pe liderul lor cu un zel de neegalat – de exemplu, Episcopul Aksamovic, din Djakovo, care a fost decorat personal de către Pavelic deoarece “Excelența Sa Episcopul Aksamovic a cooperat cu autoritățile ustași încă de la început.” Sau Arhiepiscopul Saric -prietenul initm al lui Jure Francetic, comandantul Legiunii Negre, care a ridicat mâna dreaptă în salutul nazist al ustași, care saluta la fiecare ocazie, publică sau privată.

—————————————————————————————————————————————-

O copie a documentului original, vizând conversia la Biserica Catolică a tuturor persoanelor ortodoxe angajate de Guvern. Eliberat în Zagreb de către Ministerul Justiției și Cultelor.

Toată lumea trebuia să fie sau să devină catolică. Refuzulul însemna concedierea instantă, pierderea proprietăților sau arestul. Și, de foarte multe ori, toate trei.

Au fost emise decrete adiționale, de exemplu, “Legea cu privire la conversia de la o religie la alta.” La data de 1 iunie 1941, premierul Ustashi a înființat un birou al cultelor, care să se ocupe de “toate chestiunile legate de întrebări privind conversia Bisericii Ortodoxe” ( Decretul nr 11689 ).

O astfel de reglementare se baza pe principiul enunțat la Karlovac, 13 iulie 1941, de către Mile Budak care spunea că “mișcarea Ustași se întemeiază pe Biserica Catolică”.

Conversiile forțate religioase au devenit practica standard în Croația Ustași. Conversiile au fost legalizate în mod corespunzător de către stat și au conferit astfel imunitate noilor catolici, de la arestare, de la confiscarea de bunuri și de la executare.

La începutul anului 1941 ustașii au efectuat o execuție în masă la Brode. Trupele naziste germane din Croația, văzând cum arătau victimele acelei execuții, au fost atât de îngroziți de atrocitățile ustași încât au înființat niște comisii speciale pentru a le investiga. De fapt, Biserica Ortodoxă a Serbiei, a făcut apel la general nazist Dulkeman pentru a interveni în stoparea ororilor Ustasha!

Germanii și italienii au reușit să-i limiteze pe ustași în timp ce aceștia s-au aflat sub supravegherea lor. Cu toate acestea, când naziștii au părăsit Croația, ustașii au înmulțit atrocitățile lor, nederanjați de către Guvern. Deoarece politica acestuia din urmă a fost una de eliminare totală a populației ortodoxe sârbe prin conversii forțate, expulzare sau pur și simplu prin masacrare.

Victimele erau executate în grupuri, fără judecată, pe poduri și apoi aruncate în râuri. În mai 1941, ustași au asediat localitatea Glina. După ce i-au adunat pe toți bărbații ortodocși de peste cincisprezece ani de la Karlovac, Sisak și Petrinja, i-au dus în afara orașului și acolo i-au ucis pe 600 dintre ei cu arme de foc, cuțite și baroase.

—————————————————————————————————————————————-

Transformarea Ierarhiei Catolice într-o Ierargie Ustashi de facto a avut o semnificație mai îngrozitoare. Aceasta a însemnat că întreaga mașinărie a Bisericii Catolice din Croația a fost pusă la dispoziția completă a unor indivizi nemiloși determinați de a face din noul stat o unitate politică și militară compactă, cimentate de garanțiile cele mai sigure de indestructibilitate a statului. O astfel de politică a implicat, nu numai transformarea țesutului social, cultural, politic croat, dar, de asemenea, extirparea completă a ceea ce era  “străin” de filonul religiei naționale croate. Acest lucru a necesitat eliminarea totală a oricui nu era un croat catolic. Nu a fost o sarcină ușoară, având în vedere că o mare parte din noul stat era compus din grupuri rasiale și religioase voluminoase, total străine de ustașii catolici. Dintr-o populație de 6,700,000, în fapt numai 3.300.000 erau croați. Iar restul, 700.000 au fost musulmani, 45.000 erau evrei, urmați de diverse minorități mai mici. Peste 2.000.000 erau sârbi ortodocși.

Includerea în Noua Croație a atât de multor elemente străine a fost cauzată de ambițiile teritoriale ale separatismului teritorial croat. Acesta , după cum am văzut deja, a fost rezumat în concepția ” Croației mari” de către Ante Starcevic, care a fondat un partid politic extrem, Partidul Croat Legea, ridicat ulterior la nivelul unui program național fanatic de către Ante Pavelic. Ideologia partidului, deși bazată pe exclusivitate rasială și religioasă, a acceptat extinderea geografică. Acest lucru a însemnat includerea în Croația independentă a unor teritorii disputate, și, prin urmare, de elemente non-catolice, care au devenit în mod automat cel mai mare obstacol în catolicizarea completă a noului stat croat. Pentru a rezolva problema, a fost elaborată o politică de eliminare rapidă a tuturor non-croaților, și a populației non-catolice. Acest lucru a fost în enunțat repetat în mod public de către membri ai Guvernului Ustashi – de ex la data de 2 iunie 1941, în Nova Grarfiska, Dr. Milovan Zanitch, Ministrul Justiției, a declarat:

”Acest stat, țara noastră, este doar pentru croații, și pentru nimeni altcineva. Nu vor exista căi și mijloace pe care noi, croații, să nu le folosim pentru a face ca țara noastră să fie cu adevărat a noastră, și să o curățăm astfel de toți sârbii ortodocși. Toți cei care au venit în țara noastră în urmă cu 300 ani trebuie să dispară. Noi nu ne ascundem intenția noastră. Este politica statului nostru, iar pe durata promovării acesteia nu vom face nimic altceva decât să urmăm principiile de ustași.”

Dr. Mile Budak, Ministrul Educației și Cultelor, nu a pierdut nicio ocazie pentru a-i lumine pe ascultătorii săi cu privire la natura unor astfel de principii. În timpul primului său interviu de presă interviu ca ministru, atunci când a fost întrebat de ce politica Croației vizează minoritățile rasiale și religioase non-croate, răspunsul lui a fost unul simplu și amenințător: “Pentru ei” ( minoritățile ), a spus el, “avem trei milioane de gloanțe.” Această afirmație nu era expresia individuală a unui un ins fanatic. Ci ea era exemplificarea unei politici, planificate la rece de Pavelic în tandem cu Ierarhia catolică, care a fost pusă în mișcare imediat, atunci când naziștii au invadat Iugoslavia. Dr. Milovan Zanich, Dr. Mirko Puk și Dr. Victor Gutich, în calitatea lor de miniștri Ustashi, au declarat fără ezitare că Noua Croație are putea scăpa de toți sârbii din mijlocul ei, și astfel să devină o țară sută la sută catolică, ”în termen de zece ani”.  La data de 22 iulie 1941, planul a fost din nou confirmat oficial de către Dr. Mile Budak: ” Vom ucide o parte din sârbi”, acestea au fost cuvintele lui, ” pe unii îi vom deporta, iar restul va fi forțat să îmbrățișeze religia romano-catolică. Aceasta ultimă parte va fi absorbită de către elementele croate.” Căile și mijloacele de adoptare a unui astfel de sistem au fost adoptate rapid. Cea mai radicală și mai nemiloasă: eliminarea în masă a sârbilor din zonele revendicate teritorial de aceștia din urmă. Potrivit declarațiilor miniștriilor, o treime dintre aceștia urmau să fie deportați în Serbia, o treime să fie “convinsă” să îmbrățișeze catolicismul, iar restul să fie “eliminați” prin alte mijloace.”Alte mijloace” s-a concreizat curând în exterminare biologică și “persuasiune” pentru convertirea forțată la catolicism.

Conversia religioasă și exterminarea însemnau un singur lucru: anihilarea totală a Bisericii Ortodoxe. Care,  s-a dovedit de fapt a fi politica oficială a statului Noua Croație Catolică. O astfel de politică a fost supusă formal votului Parlamentului, printre alții, și de Dr. Mirko Puk, ministrul Ustashi de Justiție și al religiei: “Voi face de asemenea referire la așa-numita Biserica Ortodoxă Sârbă”, a spus el. “În acest sens, trebuie să declar cu emfază că statul independent croat nu poate și nu va recunoaște Biserica Ortodoxă Sârbă.” [ Discursul Dr. Mirko Puk, Ministru al Justiției și Religiei. Exctras dintr-o înregistrare stenografică de la o sesiune ordinară a Adunării Deputaților Croați, în Zagreb, din 25 februarie 1942.]

—————————————————————————————————————————————-

“Groapa Morții”. Un sârb ortodocs este aruncat de viu într-o groapă comună din notoriul lagăr de concentarre de la Jasenovac, 1942.

”Groapa Morții” era rezervată pentru aceia dintre sârbi care îi înfruntaseră pe agenții de conversie la catolicism! Lagărul, atunci când a fost condus de călugărul franciscan, părintele Filipovic, a întrecut în orori pe acela de la tabăra de concentrare de la Dachau. Aceste orori însă la fel de bine se petreceau și în districtele rurale.

La 28 aprilie 1941, de exemplu, trupe de șoc ustași au încercuit satele Gudovac, Tuke Brezovac, Klokocevac și Bolac, din districtul Bjelovar unde au arestat 250 de țărani ortodocși, printre care s-au numărat Stevan Ivankovitch și preotul ortodox, Bozin. După ce i-au dus pe toți pe un câmp, ustașii le-au ordonat apoi să-și sape propriile gropi. După ce au făcut săpate gropile, le-au legat mâinile la spate, i-au îmbrâncit de vii în mormintele lor.

Barbaria aceasta a creat o asemenea agitație, chiar și pentru naziști, care au înființat un comitet pentru a exhuma cadavrele și au făcut fotografii ca dovadă. Procesul verbal a fost inclus într-un document oficial nazist, “Ustachenwerk bet Bjelovar.”

Cadavre ale unor copii care au murit de foame în notoriul lagăr de concentrare de la Jasenovec, al cărui comandant la un moment dat a fost un călugărul franciscan, părintele Filipovic. Părintele Filipovic, în urma avizului părintelui D. Juric, a mai lăsat ca încă peste 2.000 de alți copii ortodocși să moară în timp ce tabăra era încă sub conducerea lui,

Lagărul de concentrare de la Jasenovac s-a distina din cauza numărului de tineri deținuți trimiși acolo. În 1942 lagărul a avut loc peste 24.000 de tineri ortodocși. Douăsprezece mii dintre ei au fost uciși cu sânge rece de către comandantul lagărului.

Lagărele speciale pentru copii au fost înființate în mai multe părți ale Croației. Cei care au fost bolnavi sau prea mari pentru a-și schimba religia au fost lăsați să piară prin neglijență sau au fost pur și simplu masacrați. Un Ustashi, pe nume Ante Urban, un catolic pios, a protestat cu indignare la procesul său de după război, când a fost acuzat că a ucis sute de copii. El a cerut judecătorului să ia în considerare acuzația ca fiind o minciună, deoarece a explicat el, el a ucis personal “doar șaizeci și trei dintre copii.”

—————————————————————————————————————————————-

Triplu program al lui Pavelic a fost făcut să funcționeze simultan pretutindeni, în urma instituirii noului statului croat. Punerea sa în aplicare a fost simplă, directă și brutală. Acesta a variat de la decrete rapide –  emise de noul său ministru al Instrucției Publice, la doar patru zile după atacul lui Hitler (10 aprilie 1941) – care a interzis accesul membrilor Bisericii Ortodoxe Sârbe la intrarea în Universitate, cu excepția cazului în care aceștia renunțaseră la credința ortodoxă, înainte de 10 aprilie 1941; la deportări masive, cum ar fi cele efectuate la data de  4 și 5 iulie 1941, de către ustași din Zagreb; la masacrul de bărbați, femei și copii, cum ar fi acelea de la Kljuch, din 31 iulie, 31 august și 1 și 2 septembrie 1941, atunci când “Ustații zburători” au executat sumar aproximativ 2.000 de sârbi. [Toate crimele descrise în această carte sunt autentice. Pentru atrocitățile de acest fel comise în continuare, a se vedea Memorandumul trimis la Adunarea Generală a ONU în anul 1950 de către A. Pribicevic, președinte Partidului Democrat Independent al Iugoslaviei, și de Dr. V. Belaicic, fostul președinte al Curții Supreme de Justiție a Iugoslaviei. De asemenea, vezi și ”Dokumenti”, compilate de Joza Horvat și Zdenko Stambuk, în  Zagreb, 1946.]

Într-un stat înclinat nebunește spre o politică de exterminare rasială și religioasă, legile și legalitatea lor, atunci când erau examinate, nu erau altceva decât o batjocură tragică. Instanțele extraordinare deja menționate, de exemplu, condamnau întotdeauna indiferent de dovezi și nu permiteau dreptul de a face apel, iar sentințele lor trebuit să fie executate în termen de trei ore de la pronunțare. În felul acesta, astfel de instanțe au condamnat la moarte un număr imens de oameni fără a le oferi vreo oportunitate pentru apărare, iar sentințele lor au fost respectate cu strictețe. În cele mai multe cazuri, instanțele de judecată pedepseau “în mod colectiv “, sub masca unor “procese”. Ca exemplu, un singur judecător, din Zagreb , în termen de două zile – 4 și 5 august, 1941 -, a condamnat la moarte 185 de persoane; apoi acela din Stem, care de la data de 3 august până la 25 august 1942, a condamnat 217 de persoane; procedura de judecată a instanței mobile din Ruma, la data de 3 august 1942, a durat doar două ore și jumătate, timp în care au fost condamnați la moarte douăzeci și șase de sârbi. La Stara Pazova, în data de 8 august 1942, procedurile judiciare au durat doar o jumătate de oră,și optsprezece persoane au primit pedeapsa cu moartea. La Ruma, în data de 10 august 1942, un avocat al apărării numit de ustași, a manipulat apărarea pentru douăzeci și cinci de persoane, pe care el le-a întâlnit pentru prima dată la proces, unde președintele completului de judecată i-a permis să vorbească doar două minute pentru fiecare persoană. Tribunale din Croația, o tragică bătaie de joc la adresa justiției, au fost niște veritabile instrumente de exterminare, așa cum s-a dovedit  faptul că în termen de patru ani un singur complet de instanță mobilă extraordinară, din Zagreb, în frunte cu Ivan Vidnjevic, a condamnat la moarte 2.500 de cetățeni.

Dar în timp ce tribunalele au beneficiat cel puțin de o aparență de legalitate, ustașii au găsit mijloace de a extermina mii de persoane printr-o metodă mai rapidă — de exemplu, trimiterea acestora în lagăre de concentrare și de a dispune apoi de aceștia acolo. Instituirea și supravegherea acestor tabere au fost exclusiv în mâinile Pavelic, care a participat personal la managementul lor. Arestările și deportările în aceste tabere, erau făcute de către ustași care, puteau trimite aici pe orice persoană considerată de ei a fi un “om care nu prezintă încredere “, și unde aveau autoritate absolută de a ucide imediat, la sosire, pe oricine. Într-adevăr, a existat “acordul”, pentru a-l cita pe Ljubo Milos, comandantul lagărului de concentrare de la Jasenovac, “ca toți condamnații la trei ani sau nu, urmau să fie lichidați toți odată” [Toate crimele descrise în această carte sunt autentice. Pentru atrocitățile de acest fel comise în continuare, a se vedea Memorandumul trimis la Adunarea Generală a ONU în anul 1950 de către A. Pribicevic, președinte Partidului Democrat Independent al Iugoslaviei, și de Dr. V. Belaicic, fostul președinte al Curții Supreme de Justiție a Iugoslaviei. De asemenea, vezi și ”Dokumenti”, compilate de Joza Horvat și Zdenko Stambuk, în  Zagreb, 1946.]  În virtutea acestui fapt, deținuți din lagăre au fost uciși fără discriminare, fie individual, fie colectiv, fără măcar o scuză legală. Astfel, în martie 1943, deținuții din lagărul de Djakovo au fost infectați intenționat cu tifos, provocând moartea a 567 de persoane; la 15 septembrie 1941, toți deținuții din lagărul de la Jasenovac, aflați în imposibilitatea de a lucra, cca 600 – 700, au fost uciși;, în lagărul de la Stara Gradiska, 1.000 de femei au fost ucise. Din 5.000 de ortodocși sârbi duși spre lagărul de la Jasenovac, la sfârșitul lunii august 1942, 2.000 au fost uciși pe drum iar restul au fost transferați la Gradina, unde la data de 28 august au fost omorâți cu ciocanele. În lagărul de Krapje, în octombrie 1941, au fost uciși 4.000 de prizonieri; în timp ce în lagărul de Brocice, în noiembrie 1941, 8.000 de prizonieri au fost uciși. Din decembrie 1941 până în februarie 1942, la Velika Kosutarica, la Jasenovac, peste 40.000 de sârbi ortodocși au fost masacrați, în timp ce în lagărul de la Jasenovac, în vara lui 1942, aproximativ 66.000 de sârbi ortodocși aduși din sate bosniace, au fost uciși incluzând și 2.000 de copii.

Copiii nu au fost cruțași deloc, fiind înființate lagăre de concentrare speciale pentru ei. Nouă dintre acestea au fost la Lobor, Jablanac, aproape Jasenovac, Mlaka, Brocice, IJstici, Stara Gradiska, Sisak, Jastrebarsko și Ciornja Rijeka. Uciderea copiilor în aceste locuri trebuie că a fost incredibilă, chiar dacă nu au mai rămas martori oculari, unul dintre ustași a mărturisit:

”La acea vreme erau aduse zilnic femei cu copiii [prunci] lor la lagărul de la Stara Gradiska. Aproximativ paisprezece zile mai târziu, Vrban [Comandantul lagărului] a ordonat separarea tuturor copiilor de mamele lor și i-au închis într-o singură cameră. Zece dintre am primit sarcina să-i transportăm acolo în pături. Copiii se târau pe burtă prin cameră, și un copil a pus un braț și picior pe ușă, astfel că ușa nu putea fi închisă. Vrban a strigat: “Împinge-l!” Fiindcă eu nu am făcut asta, el a lovit ușa și a zdrobit piciorul copilului. Apoi, el a apucat copilul de picior și l-a lovit de perete până când a murit. După aceea am continuat să îngrămădim copiii în acea cameră. Când sala a fost plină, Vrban adus gaz toxic și i-a ucis pe toți. [Declarația dată de martorul Cijordana Friedlender, din notele stenografice ale cazului Ljubo Milos, pp. 292-3]

În timpul procesului său, Ante Vrban a protestat spunând că el nu a ucis personal sute de copii ci “doar șaizeci și trei.” [Din notele stenografice ale procesului lui Ljubo Milos]

În 1942 au existat cam 24.000 de copii în lagărul de la Jasenovac, dintre care 12.000 au fost uciși cu sânge rece. O foarte mare parte din restul, care au fost ulterior eliberați în urma presiunilor făcute de Crucea Roșie Internațională, au pierit pe capete datorită unei intense anemieri. O sută dintre acești copii, în vârstă de până la douăsprezece luni, de exemplu, au murit după eliberarea din lagăr din cauza adăugării de sodă caustică în alimentele lor.

Dr. Katicic, președinte al Crucii Roșii, șocat de aceste crime în masă, a înaintat cel mai puternic protest, amenințând să denunțe în întreaga lume această sacrificare în masă a bebelușilor. Drept răspuns, Pavelic l-a aruncat pe Dr. Katicic în lagărul de concentrare de la Stara Gradiska.

Și asta nu a fost tot. Dar s-au întâmplat orori chiar mai mari – dacă se poate spune că ar putea fi ceva mai rău de atât – în lagărele de concentrare ale lui Pavelic. Au fost cazuri în care victimele au fost arse de vii:

” Incinerarea de la Jasenovac a avut loc în primăvara anului 1942. În felul acesta ustași au dorit să imite lagărele naziste din Germania și Polonia, astfel Picilli a avut ideea de a transforma o fabrică de cărămizi într-un crematoriu, unde a reușit ca din în 7 din 14 cuptoare să facă cuptoare de ardere a cadavrelor de oameni. A existat apoi o decizie de a incinera oameni în viață, când pur și simplu erau deschise ușile mari de fier ale cuptorului iar sârbii erau aruncați de vii în focul deja aprins acolo. Cu toate acestea, acest plan, a declanșat o reacție teribilă din partea celor care urmau să fie arși de vii. Oamenii țipau, a strigau și se apărau cum puteau. Pentru a evita astfel de scene, s-a decis ca până la urmă să-i omoare și apoi să îi ardă. [Idem ca mai sus. A se vedea de asemenea și actul oficial de acuzare al lui Ante Pavelic.]

Reprezentanții “Singurei Biserici Adevărate”(aceea catolică) , nu numai că au știut despre astfel de orori: nu puțini dintre ei au fost autorități în aceste lagăre de concentrare, și chiar au fost decorați de către Ante Pavelic, de exemplu, părintele Zvonko Brekalo, din lagărul de concentrare de la Jasenovac, care a fost decorat în 1944 de către liderul însuși cu “Ordinul Regelui Zvonimir”; părintele Grga Blazevitch, asistent al comandantului lagărului de concentrare de la Bosanski-Novi; fratele Tugomire Soldo, organizator al marelui masacrul a sârbilor din 1941, și alții. Cele mai grave abominații care s-au putut petrece vreodată cu greu ar putea depăși faptele acestor indivizi, cei mai josnici trădători ai civilizației și ai omenirii.