Holocaustul Vaticanului-Capitolul 2 – Anul Asasinatelor Politice.

Într-o zi a anului 1933, un feroviar austriac a făcut o descoperire despre care el credea că ar putea fi de interes și fiind gata să informeze conducerea Uniunii Sindicatelor Feroviare a fost abordat de către un funcționar al guvernului austriac. Care a fost prețul pentru tăcerea sa? Dacă el era dispus să uite totul despre anumite mărfuri din anumite vagoane, recompensa sa ar fi fost punerea la dispoziția sa a unei mari sume de bani. Feroviarul a respins oferta, a furnizat informația Uniunii, care la rândul său a dat-o imediat presei.

Și astfel, peste noapte, un eveniment obscur a făcut senzație internațională, și ceea ce Guvernul Catolic Austriac încercase să păstreze până atunci în cel mai mare secret, a fost făcut cunoscut întregii lumi. Cancelariile de politică externă ale Europei au început să vuiască despre o activitate neobișnuită ale cărei ițe duceau la un vast complot internațional – care prinsese în mrejele sale o jumătate de duzină de țări – iar acum începeau a ieși la lumină.

Ceea ce descoperise sindicalistul feroviar era că, Austria implicată masiv în afaceri cu armament cu încuviințarea dictatorului catolic Dollfuss. În acea perioadă, Austria împreună cu celelalte state învinse se presupunea că nici nu cumpăra și nici nu vindea armament, și nici să aibă vreo legătură cu vreo parte interesată de producția de armament. Descoperirea a arătat Europei că în Austria Inferioară, fabrica de armament de la Hinterberg, era în plină producție. Ba mai mult, fabrica austriacă nu producea arme pentru Austria, ci pentru Ungaria semi-fascistă. Înalte oficialități ale guvernului austriac, dintre care un procent covârșitor provenea din catolici fervenți, semi-fasciști, sau chiar fanatici fasciști,e rau implicați în contrabanda cu armament.

Afacerea a făcut furori în politica vremii. Și acesta era doar vârful aisbergului. Armele care fuseseră descoperite, nu erau pentru Ungaria; ele urmau doar să staționeze temporar în Ungaria, într-un depozit. Destinația lor nefiind alta decât Italia Fascistă. Și măcar dacă acesta ar fi fost sfârșitul poveștii, descoperiea din Austria ar fi avut suficiente și serioase repercursiuni internaționale. Dar nici vorbă de așa ceva. Investigațiile ulterioare au dovedit faptul că destinația finală a armamentului viza niște anumiți separatiști care, în acord cu Mussolini, plănuiau o insurecție armată pentru ieșirea de sub autoritatea guvernului lor central. Separatiștii: anumiți naționaliști catolici din Croația. Guvernul central împotriva căruia voiau ei să lupte: era acela al Regatului Yugoslaviei.

Asocierea unor astfel de extremiști cu o mare forță ofensivă, a transformat astfel o afacere pur regională într-un complot internațional. Acest lucru a dat naștere unor periculoase complicații internaționale, nu numai de natură politică și diplomatică dar și cu o tentă rasială și religioasă la fel de mult, care prin violarea granițelor naționale au influențat politicile externe și interne din diferite țări, dintre care una a fost Italia Fascistă. Mussolini și-a dezvoltat propriul plan de vastă expansiune în zona Balcanilor. Unul dintre principalele mijloace de atingere a acestui plan consta în dezmembrarea parțială sau, dacă era cu putință, totală a Yugoslaviei. Acest lucru ar fi dus nu numai la dispariția unei pietre de poticnire pentru ambițiile fasciste legate de Balcani, dar totodată și la încorporarea în Italia Fascistă a fostelor provincii din Yugoslavia, dintre care cea mai râvnită era Dalmația.
Relațiile italiano-yugoslave erau atât de încordate în acea perioadă încât, Mussolini a început să se joace cu ideea accelerării dezintegrării politice a Regatului Yugoslav prin forța armelor. Acest lucru putea implica un război. Planul agresiv al lui Mussolini a fost primit bine de către nimeni alții decât separatiștii din Croația. Și asta pentru evidentul motiv că o dezmembrare fascistă a Yugoslaviei le-ar fi oferit acestora unica oportunitate către visul lor, de a înființa ”Croația independentă.”. Mussolini, cel mai puternic dictator fascist de la acea vreme, fiind în postura de a aduce astfel de modificări, a devenit de aceea principala speranță a tuturor acelora care susțineau politica anti-yugoslavă. Iar aceștia, realizând că interesele lor converg cu ale lui Mussolini, se așteptau ca, curând să primească un ajutor activ din partea lui. Înțelegerea lor a fost puternică, și datorită mai ales faptului că Mussolini devenise protectorul diferitelor formațiuni criminale care operau în toată regiunea Balcanilor, principalul scop al lor era distrugerea acelui status quo din Balcani, ceea ce era în conformitate cu planurile expansioniste ale Italiei Fasciste.

Una dintre aceste bande teroriste opera în Bulgaria și era condusă de membri ai GRIM sau ORIM(Organizația Internă Revoluționară Macedoneană). Pe lângă multe altele, aceasta era era violent anti-yugoslavă. Pentru aceasta, unul dintre liderii săi, Ivan Mihailoff, poreclit Vantcha, a fost sponsorizat cu un milion de lire. În Aprilie, 1929, Vantcha l-a întâlnit pe Ante Pavelic, liderul Ustashi, lângă Sofia. Pavelic tocmai fugise din Yugoslavia în Austria catolică, întrucât rgeele Alexandru înființase un tribunal special (Ianuarie, 1929) pentru protejarea Statului împotriva activităților subversive separatiste ale extremiștilor Ustashi, și al căror șef era Pavelic. Scopul întâlnirii era de a-și uni forțele împotriva Yugoslaviei, și de a plasa organizațiile teroriste bulgare și croate sub protecția Italiei Fasciste. În acel an ORIM a primit 44 milioane de lire. Pavelic l-a vizitat pe Mussolini, și i-a cerut ajutor financiar. El a primit 25 de milioane de lire, plus promisiunea unor viitoare ajutoare financiare și protecție politică.

Pe data de 17 iulie 1929, Guvernul Yugoslaviei l-a condamnat la moarte pe Ante Pavelic in absentia. Pavelic, revigorat de banii Ducelui și de binecuvântări, a mers de la Roma la Viena pentru a organiza împreună cu ORIM și agenți italieni fasciști, nimic altceva decât un complot pentru asasinarea Regelui Alexandru al Yugoslaviei. Planul de asasinare a regelui a fost analizat în detaliu de către Mussolini care, pentru a ajuta lucrarea lui Pavelic, i-a oferit orice facilitate.
Pavelic și-a organizat bandele sale de teroriști, Ustași. La început el a vut pusă la dispoziție o vilă din Pessario; apoi, când bandele sau au sporit, ele au fost instalate în tabăra fascistă de la Borgotaro, aproape de Bologna, unde acestea au fost întărite cu o brigadă a Poliției Secrete Fasciste, OVRA. Mai târziu, Pavelic avea să pătrundă în Yugoslavia cu un pașaport fals, cu arme și cu bani fași yugoslavi. Și toate acesta pentru îndeplinerea obiectivului tripletei Mussolini-Vantcha-Pavelic: asasinarea regelui Alexandru al Yugoslaviei. Mussolini a mai promis și suma de 500.000 de lire pentru acela dintre Ustași care l-ar putea executa pe regele Alexandru. Tentativa de asasinat a avut loc la Zagreb în 1933. Ea i-a aparținut lui Peter Oreb, un terorist, dar nu avut succesul dorit. Mânia lui Mussolini nu a cunoscut limite. Pentru a se asigura că următoarea încercare nu va da greș, el l-a însărcinat pe ginerele său, Contele Ciano, cu misiunea organizării celei de-a doua lovituri. Senatorul Bocini, șeful OVRA, și Antonio Cortese, șeful Departamentului Fascist de Politică Externă, au fost puși la dispoziția lui Ciano.


Regele Alexandru al Yugoslaviei, culcat pe bancheta din spate a mașinii, înainte de a-și da ultima suflare, după ce a fost împușcat de asasinii Ustași în timpul vizitei sale oficiale din Franța, din 9 octombrie 1934.

Regele Alexandru plecase să caute sprijin în Franța împotriva activităților teroriste ale lui Mussolini și Ante Pavelic, ale căror cartiere generale se aflau în Italia Fascistă. Pavelic, și împreună cu el ierarhia catolică din Croația, doreau colapsul Yugoslaviei, astfel ca ei să poată înființa un stat independent croat cu proprie guvernare.

Complotiștii erau toți catolici Ustași. La 6 octombrie 1934, ei s-au întâlnit la Paris. În data de 9 octombrie 1934, regele Alexandru a debarcat în vechiul port al Marsiliei. Un Ustaș s-a apropiat de trăsura regală strigând ”Trăiască Regele!”, apoi a tras cu revolverul său, ucigându-i pe regele Alexandru I și pe ministrul francez de externe Louis Barthou. Asasinul a fost ucis pe loc de către poliție. Complicii săi au fost întemnițați pe viață iar Ante Pavelic a fost condamnat la moarte de către Franța, dar el a reușit să scape.

Între timp Yugoslavia și Franța, din cauza deteriorării situației politice din Balcani, au convenit să întărească ”Mica Antantă”, prin ”Antanta Balcanică”. Promovată parțial și de regele Alexandru însuși, aceasta avea să aducă o întărire împotriva planurilor sistematice, nu doar ale Italiei Fasciste, dar și ale Germaniei Naziste, care începuse deja promovarea unui succesor la acel ”Drang nach Osten” (Dorul de Răsărit) al Kaiserului. Și nu în ultimul rând, mai era vorba și de primejdia reprezentată de Pavelic și de acoliții săi. Pentru mai buna consolidare a Antantei, regele Alexandru I a plănuit să viziteze Bulgaria și Franța. La aflarea veștii, contele Ciano i-a chemat pe Ante Paveic și pe Vatcha Mihailoff la Roma. Acolo, la Ministerul Italian al Afacerilor Externe, au fost discutate căile și mijloacele de ucidere a regelui. Mihailoff a dorit să asigure acest atentat la Sofia. Ciano, Boccini și Cortese, s-au împotrivit totuși, de teama ca nu cumva regele Boris al Bulgariei să fie ucis și el tot atunci. Boris nu a fost un rege în adevăratul sens al cuvântului. Interesul celor Trei Puteri pentru reușita acțiunilor lor depindea de păstrarea în viață a regelui bulgar. Mai mult, asasinarea lui Boris ar fi stricat relațiile dintre Mussolini, Vatican și Casa de Savoya. Menținerea în viață a regelui Boris era importantă întrucât el era însurat cu fata regelui Victor, și printr-un astfel de mariaj Mussolini putea extinde influența Italiei în Balcani; și mai era și planul Vaticanului, acela de a se naște copii regali crescuți după o educație catolică, totul pentru a instala mai apoi un rege catolic în Bulgaria ortodoxă, și asta să sugrume biserica ortodoxă bulgară. (pentru mai multe informații vezi ”Catholic Imperialism and World Freedom”)

Astfel, pentru a evita un astfel de risc, la următoarea întâlnire care a avut loc la hotelul Continental din Roma, s-a decis până la urmă ca regele Alexandru să fie ucis în Franța. Și conform acestei decizii, Pavelic urma să creeze tulburări în Croația, în timp ce acoliții lui Mihailoff, rebeliuni în Macedonia. Mussolini trebuia să le asigure succesul, și asta, printr-o prezență în Balcani, care să îngrijească de planurile expansioniste pentru aceste regiuni. Odată ce s-au înțeles asupra acestor planuri, Mussolini s-a întâlnit cu complotiștii la vila sa din Torlonia. Aceștia erau Vlada Georgief Cernozemski, un bulgar, care ucisese deja doi membri ai Parlamentului Bulgar de la Sofia; Eugen Kvaternik, care mai târziu avea să devină șeful poliției din Zagreb, din statul independent al Croației; și încă trei catolici Ustași, Kralj, Pospisil și Raitch.(Șeful OVRA le-a procurat acestora pașapoarte ș nume false. Cernozemski a primit două pașapoarte, unul cehoslovac pe numele de Suck, și altul ungar sub numele de Kalemen. Kralj a devenit Silny și Mulny; Kvaternik a devenit Kramer; Pospisil a devenit Nowack, în timp ce Raitch a devenit Benes, pentru a-l stânjeni pe președintele Republicii Cehe, care se numea tot Benes.)

La 6 octombrie 1934, complotiștii s-au întâlnit la Paris. Pe 9 octombrie regele Alexandru debarca în portul Marsilia. La scurt timp după ce a început procesiunea, Cernozemski s-a apropiat de trăsura regală, în care se aflau regele Alexandru I și ministrul francez Barthou, pe când se deplasau, cu ovația ”Trăiască Regele!”, și a tras cu revolverul ucigându-i pe amândoi. Cernzosemski a fost ucis pe loc de polițiști. Complicii săi au fost arestați și condamnați la detenție pe viață (vor fi eliberați de naziști în 1940), dar Ante Pavelic a reușit să scape, și a fost condamnat la moarte, in absentia, de un tribunal din Franța.


Trupul ministrului fancez, Barthou, imediat după asasinat.

Domnul Barthou, care călătorea în aceeași trăsură cu regele Alexandru, fusese de asemenea propus pentru ucidere de către teroriștii Ustași, pentru susținerea sa față de politica regelui Yugoslaviei. Moartea sa i-a convenit nu numai lui Mussolini ci de asemenea și lui Hitler.

Hitler a dorit să scape de dictatorul Dolfuss, al Austriei, care îl împiedicase să încorporeze Austria Germaniei. La 25 iulie 1934, cu trei luni înainte de uciderea regelui Alexandru, un grup de naziști a pătruns în Cancelaria Austriei și l-a asasinat pe Dolfuss. Cele trei crime au pregătit teroarea nazistă pentru întreaga Europă conducând, în anul 1939, la declanșarea celui de-al doilea război mondial.

Pavelic a fost susținut din interes de către Mussolini și Hitler. Dar întotdeauna tacit de către Vatican, care cu intermitență a negociat cu toți trei interesele oricui era gata să promoveze interesele Bisericii Catolice.

Dar dacă prima parte a planului Mussolini-Pavelic, complotul, avusese succes, a doua, revolta lui Pavelic în Yugoslavia, a fost un eșec total: nu s-a întâmplat nimic. Pavelic și Kvaternic au fugit în Italia. Guvernul Franței a ceror extrădarea lor, dar Mussolini a refuzat, mergând până acolo încât a declarat că dacă Yugoslavia ar face presiuni pentru extrădarea lui Pavelic, el va considera asta ca pe o cerere de Casus Belli (război). Yugoslavia a făcut apel la Liga Națiunilor. Liga, fiind ca și succesoarea sa Națiunile Unite, un pion al marilor puteri, a ignorat situația și nu a făcut nimic. Asasinatul a creat tulburare în întreaga Europă. În Berlin reacția a fost una de rău augur: Germania Nazistă a accelerat promovarea politicii ”Drang nach Osten”. La apariția bruscă a umbrei Hitleriste în peisajul Europei Centrale, Mussolini a devenit precaut. Ezitarea și, mai presus de toate, creșterea puterii lui Hitler au slăbit hotărîrea sa, și curând aventura Duce-Pavelic, devenind nesănătos de riscantă, a fost amânată până la vremuri mai bune.

În timpul acesta Hitler nu stătuse degeaba. El avea propriile sale comploturi, mergând atât de departe până la dezvoltarea unui plan pentru Europa Centrală opus aceluia al lui Mussolini, anume încorporarea Austriei în Germania Nazistă. Acest plan a fost avansat în același timp în care Mussolini și Pavelic urzeau complotul lor împotriva Yugoslaviei. Și lucru adevărat, Hitler a decis asasinarea dictatorului catolic Dollfuss, înainte ca Mussolini și Pavelic să înfăptuiască planul lor împotriva regelui Alexandru. La 25 iulie 1934, mai exact, un grup de naziști a pătruns în Cancelaria Austriei din Vienna, ucigându-l pe Dollfuss, încercând să preia guvernarea. Mussolini a trimis prompt două divizii la Pasul Brenner pentru a-l împiedica pe Hitler să perturbe echilibrul din Balcani și astfel încercând să pună în mișcare angrenajul strategiilor imperialismului italian în aceste regiuni. Hitler și-a luat revanșa față de Mussolini, tratându-l cu răceală, după uciderea regelui Alexandru. Cele două asasinate, însă, au trezit Europa la realitate.

Mussolini și Hitler au decis să lase mândriile la o parte și să ajungă la o înțelegere tacită. Mussolini să-i lase Austria lui Hitler, și Hitler să-l susțină pe Mussolini în acapararea Abisiniei. Din acel moment teroarea fascisto-nazistă a umplut coridoarele cabinetelor politice ale Europei și chiar și ale Asiei, unde mai răsună și acum: asasinarea cancelarului Austriei Engelbert Dollfuss și a regelui Alexandru I al Yugoslaviei în 1934, războiul fascist din Abisinia în 1935, ocuparea Renaniei în 1936 de către Hitler, atacul Japoniei asupra Chinei în 1937, încorporarea Austriei de către Hitler în anul primăvara lui 1938, dezmembrarea Cehoslovaciei de către Hitler în primăvara lui 1939, atacarea Poloniei de către Hitler în toamna lui 1939.

În timp ce toate aceste evenimente de rău augur se succedau unul după celălalt, Pavelic, în directă legătură cu autoritățile fasciste, prezida toate uneltirile și intrigile, privind când către Mussolini, când către Hitler, în deplin acord cu ambițiile celor doi dictatori, întrucât se părea că va avea șanse de succes. Strategia lui Pavelic consta în subordonarea propriei strategii celor ale lui Mussolini și Hitler, pentru a duce o campanie teroristă în întreaga Yugoslavie și de a forța Guvernul Central să acorde autonomia Croației. Oricum, pe măsură ce se apropia furtuna celui de-al doilea război mondial, Hitler inclusese deja Yugoslavia într-o vastă strategie personală, reorientânu-și politica și promovând scopul dorit, de a neutraliza Yugoslavia – complet, și a face din ea un aliat. Pentru a evita antagonizarea Guvernării Yugoslaviei, activitățile lui Pavelic au fost serios diminuate și descurajate în mod oficial.

Politica lui Hitler i-a asigurat lui Pavelic niște câștiguri frumoase. Când a izbucnit cel de-al doilea război mondial, Yugoslavia s-a încăpățânat să rămână neutră. Și la 24 martie 1941, ea a intrat în tabăra nazistă, prin semnarea unui pact cu Germania. Visul lui Pavelic părea să se fi îndepărtat. El totuși încă a continuat să aștepte, cu speranța că ziua în care destinul îl va chema pe el să pună în aplicare lucrarea vieții sale, probabil că nu era departe.

Advertisements
This entry was posted in Holocaustul Vaticanului and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s