Misterul crimei de la Vatican. A fost vorba despre un triunghi amoros gay?

Au trecut 14 ani deja și lubrica crimă petrecută în curtea Papei a rămas nerezolvată. Barbie Latza Nadeau vorbește despre dubla omucidere și despre zvonurile legate de un triunghi gay amoros care s-ar ascunde în spatele crimei.
”La data de 4 mai 1998, cinci focuri de armă au răsunat în interiorul unui apartament privat din interiorul zidurilor fortificate ale orașului Vatican din Roma. Au fost găsiți morți: Alois Estermann, comandantul nou-numit al gărzii de elită elvețiene care-l protejează pe papă; soția lui Estermann, venezueleana Gladys Meza Romero, un fost model și Cedric Tornay, care era caporal în Garda Elvețiană. Potrivit vecinilor de apartament care au fost intervievați, nimeni nu a auzit focurile de armă,  dar cele trei trupuri au reprezentat suficiente dovezi pentru a rezolva crima, cel puțin în viziunea Vaticanului.
Poziția oficială a ”Sfântului Scaun” a fost că, caporalul Tornay l-a ucis pe Estermann și pe soția sa, după care și-a pus pistolul 7mm în gură zburându-și creierii. Motivul a fost simplu, au spus ei: Tornay a fost omis de către Estermann de la o promovare și nu și-a putut reține furia.
Dar adevărul din spatele crimelor din Garda Elvețiană a Vaticanului este mult mai complex, spune mama lui Tornay, Muguette Baudat. La începutul acestei luni, ea i-a solicitat Papei Benedict al XVI-lea să redeschidă cazul și să reabiliteze numele fiului ei. Într-un scurt interviu acordat ”The Daily Beast”, ea a spus că fiul ei a fost victima unei mușamalizări, și că nu este autorul unei duble crime și un sinucigaș. “Fiul meu nu este omul din spatele unei astfel de crime”, a spus ea. “El nu a fost nici nebun și nici răzbunător. El a fost de fapt victimă în această crimă.”
Muguette Baudat i-a scris o scrisoare cardinalului Benedict în speranța că el va redeschide cazul. Ea crede că întrucât Benedict a fost un administrator cheie al investigației făcute de Vatican privind crimele respective, el ar fi fost dispus să redeschidă cazul de dragul transparenței. ”El ar putea dori să fie cu conștiința împăcată”, a spus ea. ”Ar fi un lucru corect să facă asta.”
Când s-a întâmplat, crima din Garda Elvețiană a zguduit Roma în chiar inima sa. Pentru că Vaticanul este un stat suveran, el are poliția sa și unități proprii de anchetă. Papa este șeful statului, și nimeni din administrația papală nu trebuie să răspundă nimănui din afara zidurilor Vaticanului – chiar dacă mica națiune este amplasată în interiorul orașului Roma. Acest caz a fost învăluit de mister încă de la momentul veștii sale. În orele care au urmat dezvăluirii știrii despre crimă care s-a scurs în afară printr-un insider al Vaticanului, jurnaliștii italieni locali au speculat atunci că, însuși Papa Ioan Paul al II-lea ar fi fost victima mâniei unui pistolar. A fost nevoie de aproape 24 de ore pentru ca Vaticanul să clarifice faptul că, capul brațului protector al papei a fost ucis într-o crimă-sinucidere, și nu papa însuși.
În anii care au urmat, reporterii au urmărit mai multe piste ale acestui caz încă nerezolvat, pentru a afla adevărul despre ceea ce s-ar fi întâmplat cu adevărat în acea noapte. Au fost scrise multe cărți despre acest caz, dar până acum niciuna nu a oferit o rezolvare cu adevărat pentru crimă. Nu era un secret în cadrul Gărzii Elvețiene că Estermann era bisexual și că avea o slăbiciune pentru tinerii, iar cu Tornay tocmai încheiase o relație sexuală, care la momentul respectiv era în vârstă de doar 23 ani.
Una dintre teorii este că, atunci când Estermann și-a îndreptat sentimentele sale către un alt tânăr recrut, Tornay și-ar fi pierdut cumpătul și l-a ucis pe Estermann și pe soția sa într-un acces de gelozie. Într-o carte având ca subiect acest caz, și intitulată ”Verbum Dei et Verbum Gay”, autorul Massimo Lacchei scrie că în zilele dinaintea crimelor, el a observat între Estermann și Tornay ceva ce el a descris ca un brunch gay, și că intervievându-l ulterior pe Tornay, despre care a spus că era atașat în mod clar de superiorul lui. Massimo Lacchei a afirmat că,”Ei erau prea intimi și prietenoși pentru relația dintre un căpitan și un subaltern.”
O altă teorie este aceea că, Estermann s-a aflat în centrul unei lupte pentru putere din interiorul Gărzii Elvețiene. Pe de o parte era  mișcarea ”über”conservatoare Opus Dei, iar pe de cealaltă parte, o sectă masonică cu putere tot mai mare în cadrul gărzii de elită. Estermann, care fusese numit în calitate de nou comandant al gardienilor, doar cu câteva ore înainte de a fi ucis, a fost prins la mijloc — potrivit celor relatate în cartea numită ”Blood Lies in the Vatican”(Minciunile Sângeroase de la Vatican), scrisă de niște autori anonimi, care pretind a fi preoți și insideri locuitori din interiorul zidurilor Vaticanului. Ei susțin că Tornay a fost atacat și târât în pivniță Vaticanului, unde a fost “sinucis”, de către trupele de comando, iar că apoi ar fi fost plasat în apartamentul lui Estermann după ce adevărații atacatori au făcut treburile murdare. Concluzia la care au ajuns autorii este că, “Elementul care subminează adevărul oficial este faptul că nimeni nu a auzit cele cinci focuri de armă trase din puternicul pistol găsit asupra corpului lui Cedric Tornay.”
Mama lui Tornay crede mai mult în cea de-a doua teorie decât în prima, dar știe că adevărul s-ar putea afla undeva la mijloc. Ea spune că fiul ei a fost pionul unei entități mult mai puternice și că a fost prins la mijloc într-o situație despre care probabil că el nu știa nimic. Ea neagă aventura homosexuală a fiului ei cu șeful său, dar recunoaște că acesta ar fi fost prea confident (cu șeful său) și, prin urmare, s-ar fi putut profita ușor de el. Oricum, ea este hotărâtă să afle adevărul despre fiul ei.
Papa Benedict al XVI-lea nu a răspuns încă oficial la scrisoarea mamei lui Tornay. Avocatul ei Luc Brossollet spune că ea nu se va da bătută. “Cazul este plin de dovezi suprimate, contradicții și minciuni”, a spus el recent. “Este timpul pentru a afla adevărul rușinos.” ”
Sursa
[”Vatican Murder Mystery: Was It a Gay Love Triangle?”, The Daily Beast, 14.11.2011, Barbie Latza Nadeau]
Posted in Păgânismul catolic. | Tagged | Leave a comment

Vânătoarea pentru aflarea adevărului continuă

Ploaia de vară răpăia neîncetat pe cupolele, meterezele și turnurile Sfântului Oraș (Vatican) din Roma, în timp ce sora Anna – Lina Meier, împăcată cu sine, pășea udă până la piele prin potopul de afară. În data de 4 mai 1998, orele  9 pm, sora Anna – Lina, călugăriță de 40 de ani în ordinul Divina Providență, se întorcea la apartamentul ei, în sediul central al Gărzii Elvețiene din Vatican, unde ea lucra ca bucătar și menajeră. Cazarma celei mai vechi și mai mici armate din lume, este una dintre zonele cele mai bine păzite de la Vatican; sora Anna – Lina a salutat din cap paza armată de la intrarea în clădire.
Apoi ea a luat liftul până la etajul al doilea unde, se afla apartamentul pe care îl împărțea cu alte două călugărițe. Urma să meargă la culcare deoarece trebuia să se trezească devreme, înainte de ora 6 a.m., pentru a pregăti un mic dejun consistent pentru mai mult de 50 de soldați. Dar pe când trecea pe lângă ușa apartamentului vecin, sora Anna-Lina a auzit niște zgomote puternice, neobișnuite. Apartamentul cu pricina era ocupat de colonelul Alois Estermann, în vârstă de 41 de ani, comandant al Gărzii Elvețiene și de soția sa, Meza Romero, un fost model venezuelean. Ei formau un cuplu liniștit – nu aveau avut copii și rareori se distrau.
Când sora Anna-Lina a intrat în propriul ei apartament  zgomotul de alături a încetat brusc după care a auzit ceea ce a descris mai târziu ca fiind zgomotul cu ecou al unor niște pași grei pe coridor.
Atunci, convinsă că se întâmplase ceva rău, a ieșit pe coridor – și a văzut că ușa acelui apartament era deschisă acum. Îngrijorată de-a binelea, sora Anna-Lina a privit cu prudență dincolo de ușă. Descoperind acele imagini a înlemnit de groază. Corpul Mezei Romero zăcea prăbușit la podea, însă ceea ce vârstnica călugăriță a putut vedea în camera de zi a fost și mai oribil. Colonelul Estermann zăcea și el pe podea în timp ce sângelele îi curgea încă din masivele răni provocate de gloanțe, în cap. Lângă el atârna de cablul său un receptor de telefon – să fi încercat oare să dea un telefon pentru a cere ajutorul atunci când a fost împușcat?
Câțiva metri mai încolo zăcea trupul caporalului lăncier, Cedric Tornay, un membru în vârstă de 23 de ani al Gărzii Elvețiene. El fusese, de asemenea, împușcat în cap și mirosul de cordită plutea încă prin cameră.
Când și-a revenit din șoc, sora Anna-Lina s-au grăbit să ceară ajutor. A doua zi, în ciuda unei tentative a Vaticanului de a bloca știrea, ziarele italiene și mass-media prezentau tragedia cu titluri cum ar fi ”Masacru în Garda Elvețiană” și ”Trei cadavre și un pistol la Vatican”. Versiunile reporterilor cu privire la tragedie au variat de la “un act de nebunie” din partea lui Cedric Tornay la o aventură a tânărului soldat cu soția colonelului care, s-ar fi  încheiat violent în acea seară târziu; apoi la Vatican s-a întrunit o conferință pentru a arăta punctul de vedere oficial cu privire la ceea ce s-a întâmplat în apartamentul colonelului.
Ofițerul de presă, Joaquin Navarro-Valls, a declarat la conferință că: “Nu este nici un mister. Tornay le-a împușcat pe cele două victime într-un act de nebunie și apoi s-a sinucis.” El a spus că Tornay nutrea un resentiment tot mai mare deoarece fuse omis de la o promovare și că fusese recent mustrat de către colonelul Estermann întrucât, își petrecea nopțile în afara cazărmii, fără permisiune.
La conferința de presă s-a aflat că Garda Elvețiană nu și-a pierdut numai ofițerul comandant, dar, de asemenea, un erou – în 1981, colonelul l-a protejat pe Papa cu corpul său, atunci când un om înarmat turc a încercat să-l asasineze pe Pontif în Piața Sfântul Petru. S-a relevat de asemenea și faptul că, la scurt timp înainte de moartea sa, Tornay a scris o scrisoare către familia sa și că i-a dat-o unui prieten din cazarmă dar că acea scrisoare nu avea să fie făcută publică fără acordul familiei. Din punctul de vedere al Vaticanului, problema se considera de-acum a fi închisă – dar mass-media bănuia altceva. O săptămână mai târziu, un ziar german a publicat o revendicare prin din care reieșea că, colonelul Estermann fusese un spion est-german și că a fost ucis de un om care-l ura, pentru că fusese trădat de Estermann.
Povestea, publicată în întreaga lume, a fost respinsă imediat de către Vatican ca fiind “o fabricație complet și cu totul neadevărată.” Dar, familia lui Tornay, din Elveția, a intrat în scenă. Ei sunt convinși că Tornay a fost ucis și că revolverul care a fost găsit așezat lângă mâna cadavrului său, nu este arma care a luat cele trei vieți. Dar mai ales, ”cum s-ar putea sinucide cineva prin împușcare în ceafă?”
În februarie 1999, la zece luni de la acele crime, o anchetă oficial a Vaticanului a constatat că lăncierul caporal Tornay, l-a împușcat pe colonelul Estermann și pe soția sa, într-un moment de deranjare mintală. Declarația suna așa: “În ceea ce privește poziția Vaticanului, cazul este considerat de-acum închis.” Dar nu toată lumea a fost de acord. La cinci zile după raportul Vaticanului, mama lui Cedric Tornay, Muguette Baudat, a spus prietenilor că ea crede că fiul ei a fost ucis deoarece el instrumenta viața dublă, de spion, a  colonelului Estermann.
Ea a pretins că acest lucru i-a fost spus de către un preot pe nume Yvon Bertorello care avea dovezi că fiul ei și Estermanns au tot fost uciși de un criminal angajat. Ea a stabilit o întâlnire cu părintele Bertorello pentru a afla mai multe, dar acesta nu a mai venit la întâlnire. Când ea a contactat Vaticanul i s-a spus că, părintele Bertorello a fost mutat în Turcia. Mai târziu i s-a spus că el nu era un preot, ci doar un agent în organizația de securitate a Vaticanului. Potrivit afirmațiilor lui Muguette Baudat, Bertorello ar fi primit amenințări cu moartea după ce a vorbit cu ea – de la oamenii care implicați în cele trei crime.
După aceea, Muguette Baudat a angajat o echipa de avocati de top, printre care Jacques Verges, cel care l-a apărat pe teroristul Carlos Șacalul precum și pe criminal de război gestapovist, Klaus Barbie, pentru a efectua o nouă anchetă în ceea ci prevște moartea fiului ei.
În aprilie 2002, avocatul Jacques Verges a ținut o conferință de presă senzațională la Paris, în care el a anunțat că “Cedric Tornay nu este un criminal și că el este victima unei crime.”
El a declarat jurnaliștilor că gloanțele găsite în trupurile celor trei victime nu a fost trase din arma lui Tornay. Acestea erau de calibru 7mm în timp ce arma soldatului folosea gloanțe de 9.41 mm. Iar dacă Tornay s-ar fi sinucis, deoarece reculul armei sale era foarte puternic, era imposibil ca acea armă să rămână în strânsoarea mâini sale, așa cum a fost găsit la podea – reculul l-ar fi aruncat la câțiva metri distanță. “Acest lucru indică de asemenea că o altă armă a fost folosită pentru a le ucide pe cele trei victime”, a spus avocatul Verges. De asemenea, el a susținut că experții grafologi cred că ultima scrisoare1) trimisă de  Tornay mamei lui este un fals  – scris de cineva a cărui limbă maternă era italiana.
El a declarat: “Cedric Tornay este, fără îndoială nevinovat. Cerem ca Vaticanul să redeschidă ancheta.” Avocatul și-a manifestat dorința ca, de asemenea, autoritățile să-l interogheze pe Yvon Bertorello. “El spune că a are dovada scrisă că Tornay a fost ucis. Dacă a jucat un rol în această tragedie, noi nu știm -… Dar el ascunde cu siguranță ceva.” Apoi el a încheiat: “De ce au fost comise aceste crime? Un lucru știm sigur, că Estermann a fost un agent de spionaj care a avut dușmani puternici și nemiloși. Va fi mult de muncit pentru a aflarea adevărului în acest caz.”
Astăzi, vânătoarea lui Muguette Baudat pentru aflarea adevărului merge mai departe. “Știu că fiul meu nu a fost un criminal”, spune ea. “Eu voi continua lupta până când nu voi convinge pe toată lumea – inclusiv Vaticanul – că am dreptate.” (Times of Oman, 2 mai 2013, Willard Roper/Tony James Features)
Note
1) Mai multe inadvertențe și alte elemente expuse, la adresa de mai jos:
 http://enigmeshistoire.e-monsite.com/pages/page.html

– Felul în care este semnată scrisoarea nu ar fi cel specific lui Cedric.
– Sedilele, sunt diferite.
– Numele destinatarului, mama sa, este incorect (Chamarel în loc de Baudat).
– Apoi contorizarea din scrisoare privind anii petrecuți în Garda Elvețiană ar fi una incorectă.
– În ceea ce privește mărturia gărzii Guggelmann, cel care spune că ar fi primit scrisoarea de la Cedric și pe care i-ar fi înmânat-o mamei acestuia, ar fi o mărturie falsă – principalul motiv: scrisoarea se află la Vatican!
– Un element straniu, ulterior anchetei, a fost și acela prin care un anume preot Trauffer, secretarul general al episcopilor elvețieni, i-ar fi recomandat mamei lui Cedric, incinerarea cadavrului spre a evita problemele legate de aducerea trupului presupusului criminal în Elveția. Ulterior, în 2004, la o conferință televizată, a negat că i-ar fi propus mamei acestuia așa ceva! Numai că au existat mai mulți martori atunci când el i-a recomandat acest lucru lui Muguette Baudat, în 1998!

Cu toate aceste inadvertențe, Vaticanul a continuat să insiste că Cedric Tornay este ucigașul – și că explicația ar fi că se droga și că avea un chist la creier! 

 http://paganismulcatolic.blogspot.ro/2015/04/vanatoarea-pentru-aflarea-adevarului.html

Posted in Păgânismul catolic. | Tagged | Leave a comment

Eu sunt Kenya!

”… în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite.” (Iuda 1:18)
”Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu.” (Luca 21:17)
”Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu.” (Matei 24:9)
       

Cretinismul are tangențe cu creștinismul?

La originea sa, cuvântul cretin provine din francoprovensalul, crétin. Cuvântul crétin apare consemnat pentru prima dată în iulie 1750, în jurnalul de călătorie al marchizului de Maugiron, un membru al academiei regale franceze (Voyage en Suisse. 1750. Lettre et mélange de dissertation Ecritte à la Societé Royalle de Lyon par le Marquis de Maugiron).

Așadar acest cuvânt a fost întâlnit în Elveția romandă care pe atunci includea și Savoia. Și totuși, de unde paronimia aceasta ciudată între crétin și chrétien (creștin, în limba franceză)?  
Conform site-ului de wikipedia etimologia cuvântului, crétin, e una ”controversată”. După cum am explicat deja mai sus, crétin este echivalentul francoprovensal al cuvântului creștin. Inițial un cuvânt de compasiune, el a  devenit peiorativ!
Și de ce ar fi putut deveni peiorativ acest cuvânt? Dacă ținem cont de contextul istoric, explicația devine una la îndemână: eroziunea puterii suverane în Europa a bisericii catolice și ridicarea unei puteri seculare, drăcești, constituită din tot felul de ordine masonice și alte societăți ezoterice! Evident că, înființarea la 1 mai 1776 a ordinului Illuminati, de către Weishaupt, nu a fost un act brusc, inexplicabil, de moment, ci fermentul acestei apariții dăinuia deja în societatea occidentală europeană, el fiind întreținut de acele filozofii arcane a căror expresie nu este altceva decât revolta omului față de Dumnezeul creștin.
Voltaire, în aceiași ani în care marchizul de Maugiron scria jurnalul său de călătorie prin Elveția, rostea celebrele cuvinte: ”ecrasons l’infame!”. Voltaire viza toate bisericile creștine ale vremii sale! Pentru el, creștinismul era “o fantomă urâtă”, “un monstru abominabil”, “o hidră abominabilă urât mirositoare și ucigașă.”
Așa că de ce să ne mirăm noi atunci de conotația peiorativă pe care a căpătat-o provensalul, crétin? Ura cloclotitoare împotriva creștinismului catolic (un anticreștinism de fapt) este primul element care trebuie luat în considerație pentru asimilarea forțată a cuvântului creștin cu boala!
De la aceeași pagină de wiki, mai putem citi că: ”cretinul ar fi fost un locuitor al munților, iar cretinismul se datora lipsei de minerale din alimentația lui, printre care iodul!”
Și uite așa creștinul, văzut ca o boală de masonii timpului de ieri și de azi, a devenit cretinism! Iar popoarele din Europa nu s-au dat înapoi de la adoptarea ”cretinului”… așa că îl găsim și la ruși, și la români, și la italieni, și la polonezi șamd…
Așadar, iată care este misterul cretinismului! Ce păcat, nu-i așa? Aceasta este expresia cea mai autentică a urii satanice împotriva lui Hristos și a jertfei sale mântuitoare la cruce! Mult mai târziu, elvețianul Carl Jung avea să-și manifeste ura față de credința creștină pe care o va numi la rândul lui o boală care poate fi vindecată doar prin experiența mistică!
În ultima vreme însă, din păcate, manifestările Europei așa-zise creștine țin de domeniul patologicului, la propriu! Este vorba despre această nouă Europă condusă de masonerie și de alte interese oculte! În contextul subiectului de față, mi se pare extrem de nimerit să numesc Europa creată după chipul și asemănarea ideologiei masoneriei, ca fiind de fapt Europa Cretină (Europa Masoneriei)!
Europa Masoneriei (Europa Cretină)!
Pentru a ilustra boala/cretinismul acestei Europe, voi oferi doar două exemple:
1. Cu ceva vreme în urmă, niște ”gazetari” francezi cu sufletele cangrenate de vulgaritate și batjocură, au publicat o imagine ca cea de mai jos:
După uciderea lor, însoțită și de alte omoruri ale unor nevinovați, în Paris, Europa Cretină i-a jelit pe acei pornografi! Lacrimile curgeau șiroaie! Pe buzele tuturora erau cuvintele, ”Je suis Charlie”. Nu spun că am fost de acord cu aceste omoruri, ci doar că acei nebuni și-au făcut-o cu mâna lor! Iar nebunia, de unde și până unde să fie ea încoronată, decât altundeva în Europa Cretină a Masoneriei sau Europa Masoneriei Cretine?
2. ”Vineri, 3 aprilie 2015, la Universitatea din Garissa, Kenya, 148 de tineri au fost executați pentru că nu au mințit când li s-a pus o întrebare simplă.
Atacatorii au intrat, au întrebat care e musulman și care e creștin și s-au pus pe ucis. Așa de simplu. Pare un caz asemănător cu cel de la Paris, nu?
Și totuși, nu e chiar așa. Aici n-au fost scrisori de amenințare, nu au fost avertismente anterioare, nimic. Tinerii aceștia nu au știut ce și cum au greșit, nu au avut timp să-și ia măsuri de protecție, nu umblau cu polițiștii după ei.  Veniseră să învețe carte. Și ce dacă?
 
Au trecut trei zile de atunci și facebook-ul nu a fost inundat de mesaje „Eu sunt Kenya” sau Doamne-ferește! „Eu sunt creștin”. Televiziunea Română nu a făcut „speciale” în care să se dezbată tragedia, nici măcar de un amărăt de hashtag nu au avut parte tinerii aceia. 
 Moartea lor a fost trecută la capitolul „și altele”. Ba chiar cred că i-a stânjenit pe mai-marii redacțiilor din presa de limbă română. Ce s-a întâmplat , se întrebau ei, credeam că aștia – creștinii – doar ucid, fac pogroame, cruciade, pupă moaște, nu sunt și victime. Ce facem? Așteptăm să vedem ce fac țările democratice, presa liberă, vine și răspunsul. Iar de-acolo a venit doar tăcere. O tăcere vinovată.” 

Sursa ptr. textul de la pct. 2 : 
Pentru Charlie Hebdo s-a facut mare tamtam , unde e presa acum???… Eu sunt Kenya. Și București 1944. Și nu tac 
Eu sunt Kenya!
Mai sunt și alți creștini, Kenya?
Rog cititorii să mă ierte pentru obscenitatea blasfemiatoare,  a celor de la Charlie,  pe care am redat-o pe blogul meu! Am făcut-o pentru a evidenția o antiteză, dar și că prostituția minții este noua valoare occidentală și globală care s-a proțăpit la putere! 
Posted in avertizari | Tagged | Leave a comment

Împlinirea Legii lui Dumnezeu printr-o poruncă nouă: iubirea sacrificală.

”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

Există astăzi, așa cum se știe, o mulțime de denominațiuni creștine, între ele distingându-se, de departe, cea mai apostată și mai vrăjmașă Cuvântului scris al Scripturii, Biserica Catolică, cea care-și arogă cu obrăznicie autoritatea și ”maternitatea” asupra celorlalte. Biserica catolică își arogă administrarea relației cu Isus Hristos, pentru orice creștin: acel Isus Hristos pe care ea l-a prigonit de secole, l-a ars pe rug, l-a torturat în beciurile Inchiziției, l-a sugrumat, l-a scuipat… O biserică a cărei împărăție este din lumea aceasta și care, într-un mod asemănător lui Iuda Iscarioteanul, caută cu orice preț, grație puterii sale drăcești, să impună civilizației creștine un hristos zugrăvit după chipul și asemănarea tainei fărădelegii, un hristos mincinos!

Astăzi, mai toți liderii bisericilor protestante și neoprotestante dar și ai celei răsăritene, ortodoxe, se pleacă înaintea autorității papale, fără vreo deosebire, într-un ”efort” coordonat întru ”unirea în iubire”, și mai ales în dogmă, cerută de ”biserica mamă”, aceea catolică: ”Credința [catolică] nu este negociabilă!” (Glaube ist nicht verhandelbar) le-a spus papa Benedict XVI protestanților germani în 2011 și a continuat cerându-le accelerarea procesului ecumenismului…

Astăzi, aproape nimeni nu mai vede lucrarea fărădelegii în persoana ”iubitoare” de pace a papei de la Roma, mai nimeni, iar mulți dintre puținii care o fac, uneori, par a fi uitat de dragostea creștină și de mesajul central al Evangheliei, trăirea și umblarea cu Isus Hristos ca Domn, preferând să vorbească despre zile și despre profeții și despre mâncări sau băuturi cu un zel care îmi aduce aminte de tristul personaj biblic, Barabas!

”Pace”, un cuvânt pe buzele tuturor, un cuvânt care atârnă ca un pașaport pentru ”libertate” sau închisoare, în lumea aceasta. Însă cine sunt acești oameni care vorbesc despre pace? Apostolul Pavel într-una dintre epistolele sale către creștinii tesaloniceni, spunea: ”Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.” (1 Tesaloniceni 5:3)

Cine sunt aceia care vorbesc despre pace când prețul acestei păci omenești este sugrumarea mesajului Evangheliei lui Hristos? Ei sunt doar niște prooroci mincinoși, care vorbesc din închipuirile lor, și pe care Domnul Hristos nu-i cunoaște, ei sunt fiii fărădelegii și ai pierzării: ”Limba lor este o săgeată ucigătoare, nu spun decât minciuni; cu gura vorbesc aproapelui lor de pace, şi în fundul inimii îi întind curse.” (Ieremia 9:8)

Cursa, numită ecumenism, pe care Vaticanul a întins-o tuturor liderilor celorlalte denominațiuni creștine, pastorilor acestora, este una a minciunii și a înrobirii sufletului omenesc pentru a cărui răscumpărare, Isus a plătit prețul suprem, da, Păstorul cel Bun, Păstorul Isus Hristos, cel care și-a dat viața pentru întreaga umanitate!

Biblia vorbește despre o mare diferență, vizibilă pentru oricine, între Păstorul Hristos și ceilalți ”păstori”, iat-o: ”Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi.” (Ioan 10:11-13)

Există așadar și ”păstori”/plătiți, și care când vine lupul ei lasă oile și fug! Cum arată oare astăzi turma lui Hristos? Ea este prădată de bande de tâlhari, mai mari sau mici, dar fiecare dintre aceștia sărutând mâna hoțului cel mare, Papa, cel care în tot decursul istoriei organizației din care face parte, nu a făcut ” … decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească.”

Despre ”păstorii” care fug voi vorbi astăzi, despre aceștia. Ei fug pentru că nu cunosc Cuvântul Scripturii, și necunoscându-l de aceea nu pot sta în fața celui care vine să prade! Ei fug pentru că lor le lipsește sabia Cuvântului, cea care desparte întunericul de lumină! Din cauza nepriceperii lor, turmele se smintesc, din cauza neștiinței lor și a idolilor lor, a tradițiilor lor omenești, pe care ei le pun, cu îndrăzneală, deasupra Scripturii, socotindu-le mai vrednice de crezare și de ascultare! Însă Păstorul cel Bun, ce a spus El?

”Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (Marcu 1:15)

Dar mai crede astăzi cineva în Evanghelie, așa cum Domnul Hristos ne-a chemat să o facem? Ce să înțeleagă aceia care, de pe margine, asistă la ciorovăiala fără sfârșit între dogme și crezuri? Iată de ce mulți dintre oameni aleg să umble pe alte căi, care li se par mai lipsite de echivoc… Iar atunci când mesajul este unul clar, atunci purtarea ”păstorilor”/plătiților este aceea care atrage un nemeritat oprobiu asupra Evangheliei și al Scripturii în general. Cuvântul Domnului este însă unul care cheamă la o relație personală cu Hristos și nicidecum o alta, în care relația cu El este administrată de oameni, de lideri vremelnici, de învățători, de dogme, de tradiții sau obiceiuri: ”    Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3:20)

Avem Scriptura, avem Evanghelia, și prin urmare nu avem nevoie de nimeni care să ne învețe altceva decât ce ”este scris!” Adevărații creștini trebuie să facă un singur lucru, să stăruie în rugăciune căci așa cum Biblia spune, ”Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.” (Matei 7:7)

Nicăieri nu scrie în Biblie, ”crede și nu cerceta!”, nicăieri, un astfel de mesaj nefiind altceva decât o evanghelie mincinoasă! Calea pe care trebuie să umble creștinul își are ghid doar în Scriptură, fiindcă așa spune Hristos, Cel care nicio clipă nu a vorbit excatedra – ca antihristul de la Vatican – și care a accentuat, adesea, învățăturile Sale cu celebrele cuvinte, ”Căci este scris!”… Însă și Satana, atunci când a încercat să-l ispitească pe Mântuitor, a apelat la rându-i la aceste cuvinte, ”este scris!”…

Există însă o deosebire fundamentală între felul Lui Hristos și acela al Satanei de a apela la aceste cuvinte, la autoritatea Scripturii:

  1. Domnul Hristos a declarat: ” Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17)
  2. Despre Satana în schimb, Biblia ne spune că: „ El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:44). Satana, în încercarea de a duce la îndeplinire revolta sa față de Dumnezeul Creației, apelează uneori și la Scriptură, însă felul lui este acela de a răstălmăci lucrurile, cuvintele, înțelesurile!

”Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea.  Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. Păziţi-vă de prorocii mincinoşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori.” (Matei 7:13-15); ce poate fi mai lămurit decât atât?

Prin urmare, discordia între bisericile lumii de azi se datorează în bună parte unor interese străine de voia Lui Dumnezeu, interese care susțin și sunt susținute de toate acele învățături potrivnice Scripturii! Iar de aici decurg dezbinări și sensibilități, însoțite de nesfânta pretenție ”noi suntem biserica adevărată!”, toate acestea, din păcate, ajungând să slujească implacabil celei mai vrăjmașe organizații anticreștine a lumii, din ultimele două milenii, biserica catolică.

Una dintre cele mai sensibile chestiuni, dar nu singura și nici pe departe cea mai gravă, din sânul denominațiunilor creștine de astăzi este aceea a zilei de odihnă. După cum se știe, majoritatea acestora țin și cinstesc ca zi de odihnă, Duminica! Sunt unii care ”respectă”  Cuvântul Scripturii în această privință,  anume adventiștii  de ziua a șaptea! Dar la ei  a dispărut elementul central al mesajului Evangheliei, Hristos – sau dacă nu a dispărut, el este vădit umbrit de Sabat și de fondatoarea (sic!) bisericii ”rămășiței” Ellen White, alături cu condiționările ei obținute prin viziuni: nu mâncați carne și nici pește, nu beți cafea dacă vreți să fiți mântuiți! Beți lapte și mâncați cereale! Vin ba, must da! șamd…
Apoi, dacă în Biserica Ortodoxă  din țara noastră  avem un mesaj zilnic, completat de armii întregi de sfinți și de închinarea antibiblică adusă acestora, atunci în Biserica (?) Adventistă de Ziua a Șaptea  avem un mesaj în care cuvântul Sabat se aude de zeci de ori, de sute de ori, uneori de mii de ori mai adesea decât numele Domnului, Hristos!

De ce spun că această chestiune a zilei de odihnă este una delicată? Am constatat acest lucru destul de des, fie că am vorbit cu un ortodox, fie că am vorbit cu un baptist sau fie că am vorbit cu un penticostal! Ba, aș putea spune că mi-ar fi imposibil să fac o clasificare a violenței reacției unora dintre cei aparținând denominațiunilor menționate, atunci când, timid, am adus în discuție porunca cu privire la ziua de odihnă: ochi ieșiți din orbite, strigăte de mânie, reacții viscerale și categorice, patimi, roșeață în obraji!
Nu cred că dacă cineva ar fi exprimat o credință atee sau orientală ar fi fost întâmpinat cu o așa opoziție înverșunată de unii creștini ca cei de mai sus! Duminica, ca zi de odihnă sau de sărbătoare, este un domeniu de discuție tabu pentru marea majoritate a cultelor creștine! Dacă Biserica Ortodoxă nu trebuie să mire, având în vedere rudenia sa cu Biserica Catolică, având aceeași rădăcină, drept pentru care nu voi comenta acest lucru, ceea ce miră sau trebuie să mire este poziția protestantă sau neoprotestantă care, încearcă să justifice biblic schimbarea zilei de odihnă din ce-a de-a șaptea zi a săptămânii, în prima zi a săptămânii! Înverșunarea unora sau a altora, de a susține o învățătură nescripturistică, precum și maniera în care se încearcă acest lucru  m-au determinat să expun această chestiune, oricât de delicată ar fi ea și oricât de deranjant ar suna, numai și numai în lumina Scripturii.

Prin urmare, nu voi enumera și detalia aici susținerile caraghioase și false ale unor teologi protestanți sau neoprotestanți, ba întărite uneori și de ”dovezi” indirecte provenind din scrierile apocrife,  fiindcă este treaba lor cum răstălmăcesc Evanghelia lui Hristos, după cum la fel de adevărat este și faptul că vor da socoteală pentru aceasta în Ziua Judecății.

Deocamdată, haide să vedem din a cui autoritate s-a transferat ținerea Sabatului ca zi de odihnă în ținerea duminicii:

”Autoritatea bisericii nu poate fi legată de autoritatea Scripturii, pentru că, Biserica a schimbat Sabatul în duminică, nu prin porunca lui Hristos, ci prin propria sa autoritate.” (Canon și Tradiție, p. 263)

“Papa are o mare putere și autoritate prin care el poate modifica, explica, sau interpreta chiar și legile divine … Papa poate modifica legea divină, deoarece puterea lui nu este omenească, ci dumnezeiască, deoarece el acționează ca locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ.” (Lucius Ferrari, Prompta Ribliotheca, “Papa”, art. 2,)

“Biserica Catolică… în virtutea misiunii sale divine a schimbat ziua de sâmbătă în duminică.” (Catolic Mirror 23 septembrie 1983, Cardinal Gibbons)

“Papa are puterea de a schimba vremurile, de a abroga legi, și de a renunța la toate lucrurile, chiar și preceptele lui Hristos. … Papa are autoritatea și de multe ori o exercită, de a renunța la poruncile lui Hristos.”  (The Pope can modify divine law; Ferraris’ Ecclesiastical Dictionary.)

“Duminica … Acesta este doar legea Bisericii Catolice …” (American Sentinel, iunie 1893)

“Duminica este pecetea sau autoritatea noastră… Biserica este deasupra Bibliei, iar acest transfer al Sabatului este o dovadă a acestui fapt” (Catolic Rrecord of Londra, Ontario septembrie 1,1923.)

“Desigur, Biserica Catolică își arogă faptul că, schimbarea (Sabatul de Sâmbătă în duminică) a fost fapta ei … Și acest fapt este un semn al autorității sale ecleziastice în problemele religioase.” (H.F. Thomas, cancelar al Cardinalului Gibbons. 11 noiembrie 1895)
Să ne aducem însă aminte ce spunea proorocul Daniel despre o putere religioasă care se va încumeta și va schimba ”vremile și legea”. (Daniel 7:25)

Biserica Catolică, în catehismul său oficial, a schimbat porunca întîi şi a eliminat complet cea de-a doua poruncă, referitoare la închinarea la idoli! Iar aceste prime două porunci sunt mai mari decât porunca a 4 a! Chiar dacă niște mincinoși îndrăciți (Ellen White și compania) au găsit cu cale să spună că, ”Sabatul este sigiliul Lui Dumnezeu!”

Apoi, pentru a-i ieși numărul de zece porunci, biserica catolică a despărţit pur şi simplu ultima poruncă în două porunci pentru a rezolva lipsa unei porunci. Aşa că ultima poruncă (Exodul 20:17 “Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.”) a fost schimbată în două porunci: una împotriva poftei pentru bunurile aproapelui şi una împotriva poftei pentru nevasta aproapelui.
Dar să rămânem în cadrul poruncii a 4 a!
Dies Domini.

Papa Ioan Paul al II -lea recunoaște în scrisoarea sa pastorală, ”Dies Domini”, din mai 1998, că Sabatul este ziua originară de odihnă a lui Dumnezeu, dar spune el, aproape cu rușine, că ”Creștinii, vor proclama eliberarea câștigată prin sângele lui Hristos, deoarece au simțit că au autoritatea de a transfera seminificația Sabatului, zilei Înălțării.”

Papa a recunoscut că ținerea Duminicii este o tradiție și nu o poruncă biblică!!!

Dar să vedem până unde merge fiara cu îndrăzneala: în a doua sa scrisoare pastorală, ”Ad tuendam Fidem”, publicată în 28 mai 1998, el spune că oricine nu este credincios principiilor catolice va fi ”pedepsit ca un eretic.”

Altfel spus, Papa, cel care susține că ecumenismul este de fapt un proces de revenire a celorlalte biserici la biserica mamă, catolică, a cărei ”credință nu este negociabilă” afirmă la vedere un fapt: Duminica este semnul autorității și puterii sale ecleziastice! Și ca dovadă că acest lucru este adevărat, stă mărturie realitatea că, toate denominațiunile creștine, inclusiv Biserica Ortodoxă, chiar dacă încă mândră, se supun docile autorității sale — expresia acestei docilități și supuneri fiind participarea lor la procesul mondial ecumenic de ”unire în Hristos!”. Care Hristos? Evident că un hristos al unei evanghelii mincinoase!

Revenind la zbaterea deșartă și neputincioasă a cultelor neoprotestante de a susține biblic modificarea zilei de Sabat în Duminică, trebuie spus că ea se bazează pe patru piloni [argumente], ștampilați de Satana cu cuvintele ”este scris!”. Care sunt acești falși piloni?
Haideți să vedem:
Primul argument ”biblic”:

”Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire … la o zi de Sabat” (Coloseni 16:16) Așadar, cum ar spune teologii Noii Ere a păcii și a iubirii, ”Vedeți? Putem face ce poftim! Să nu ne pese așadar de ce cred ceilalți! Avem deplină slobozenie în Hristos! Nu mai suntem sub lege!”

Oare ce voia să spună aici aspostolul Pavel? Ia gândiți-vă, cine a mai fost judecat, înaintea primilor creștini, pentru felul de a acționa într-o zi de Sabat?

În Luca 14:1-6, este relatat faptul că după ce Domnul Isus l-a vindecat pe un bolnav de dropică într-o zi de Sabat, și fiind judecat de iudei, El i-a întrebat: ”Cine dintre voi, dacă-i cade copilul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată afară, în ziua Sabatului?”

Așadar, Hristos i-a mustrat cu blândețe pe aceia care, orbiți și lipsiți de slava lui Dumnezeu, robi ai firii și minții lor păcătoase, interpretau Sabatul de o manieră absurdă, apăsătoare, lipsită de dragoste și chiar tiranică! Cu siguranță că o astfel de ținere a unei zile de Sabat, nu avea nici măcar un singur atribut de voie bună și de sărbătoare! Iată de ce, cred eu, acei „creștini” care pretind a ține Sabatul, trebuie să bage de seamă dacă nu cumva, au făcut din el o instituție similară cu aceea a Inchiziției lui Torquemada!

În repetate rânduri, Isus Hristos le-a spus ucenicilor Săi așa: ” Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17)

Hristos a trebuit să vină și să împlinească personal Legea, întrucât omul s-a dovedit neputincios până și în înțelegerea poruncilor Scripturii! Hristos a venit să împlinească, să ne arate cum trebuie înțeleasă și respectată Legea. El nu a venit să strice: sunt cuvintele Sale! Ce înseamnă asta atunci?
Al doilea argument „biblic”:

”Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.” (Romani 14:5)

Prin urmare, pe mulți i-am auzit interpretând așa: ”Vezi, oricare zi, dacă vreau, pot să o țin! Joia sau Miercurea, sau Marțea! Este scris!”

Dar o astfel de interpretare nu este decât o dovadă de nebunie, pentru că ei citesc fără a înțelege: acesta este motivul pentru care există atâta neînțelegere între confesiunile creștine, citirea scoasă din context!

Oare ce a vrut să spună Pavel în versetul de mai sus? Care era contextul? Îngăduința creștinească! Epistola lui Pavel către Romani este, printre altele, și un îndrumar de trăire creștină și de relaționare cu creștinii evrei care, încă legați de obicieurile lumești de a ține poruncile, fără dragoste, găseau pricină de poticnire în felul în care aceia dintre neamuri se raportau la Sabat, după modelul lui Hristos, model despre care am văzut că a fost judecat adesea de farisei: ba că Isus vindeca în zile de Sabat, ba că ucenicii săi flâmânzi culeseseră spice dintr-un lan de grâu într-o zi de Sabat etc…

”Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută.”  1 Timotei 1:5

Pavel nu dă dezlegare la interpretarea după bunul plac, al creștinilor, asupra zilei de odihnă ci dimpotrivă, el insistă asupra dragostei și a îngăduinței, căci: ”Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” (Romani 13:10)

Dragostea nu înseamnă habotnicie, tiranie, asprime! Dar Dragostea nu este nici călcarea Legii ci împlinirea ei! Nimic dificil de înțeles.
Al treilea argument ”biblic”:

Care pe lângă cele două ”argumente” biblice de mai sus, se vrea unul forte și sună cam așa: ”Fraților, dar Sabatul a fost dat pentru evrei! și, oare nu spune Biblia așa”: ”Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.” (Matei 12:8) — ”iată deci dezlegarea noastră! … avem o dispensă de la Domnul! …Aleluia!”

Nimic mai fals, fiindcă, așa cum spune Scriptura (Geneza 1:27),  Dumnezeu Tatăl – care, în ziua a șasea, i-a creat pe Adam și pe Eva, părinții întregului neam omenesc,  și nu doar ai aceluia evreiesc(!!!) – în ziua a șaptea, s-a odihnit de toată lucrarea Lui!(Geneza 2:2);  La versetul următor  Biblia spune că, ”Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse.”(Geneza 2:3)

Așadar Dumnezeu a binecuvântat această zi  și a sfințit-o! Iar Mântuitorul, El a fost acela care i-a învățat pe oameni că, ținerea Sabatului nu înseamnă nimic fără dragoste, fără fapte bune, fără milostenie! Așa a împlinit El ținerea Sabatului, așa le-a arătat el fariseilor că felul lor de ținere a Sabatului era o scârbă înaintea Domnului. Dar nu altă zi! Fiindcă altă zi, așa cum am văzut poartă pecetea unei alte autorități, vrăjmașe lui Hristos! [La acest al treilea argument se cuvine o remarcă — dacă cei mai mulți, răstălmăcind Legea, desființează Sabatul biblic ”în numele” Domnului Hristos – vezi  majoritatea creștinilor tradiționaliști sau neoprotestanți -, mai sunt însă și alții, mai puțini ce-i drept, dar care desființează dragostea, și prin urmare pe Hristos, în numele Sabatului biblic. Ce nebunie, nu-i așa? Decât să mă încadrez în această ultimă categorie, mai bine în prima!]
Al patrulea argument ”biblic”:

Este unul semantic: ”Ziua Domnului!” Acesta este însă un fel de argument circular, întrucât conține ”demonstrația” chiar în ”ipoteză” [Domnul — Duminica], dacă se poate spune așa! Vin unii și fac trimitere la Apocalipsa 1:10, unde apostolul Ioan scrie așa: ”În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, ” Oare apostolul Ioan vorbea despre ziua întâi a săptămânii? Oferă Biblia vreo referire precisă cu privire la expresia, ”Ziua Domnului?”. Da! În 2 Petru 3:10, 1 Tesaloniceni 5:2, 2 Tesaloniceni 2:2, 1 Corinteni 5:5, 1 Corinteni 1:8, Faptele Apostolilor 2:20, ”Ziua Domnului” desemnează Ziua Judecății, Ziua Venirii Lui Hristos pentru a judeca lumea! Orice astfel de argument așa-zis ”semantic” nu se bazează decât pe niște false analogii! Iar dacă ținem cont și de contextul viziunii apostolului Ioan, revelată în cartea Apocalipsa, acesta are ca mesaj final Ziua Judecății sau Ziua venirii Domnului! Se poate spune prin urmare că Ioan asista chiar, fiindcă de fapt asta s-a și întâmplat, la Ziua venirii Domnului! Cu siguranță că da! Nu este vorba nici de ziua întâi dar nici de o zi de sabat. Biblia ne oferă rezolvarea acestei chestiuni, iată cum: ”Din pricina aceasta a ieşit zvonul printre fraţi că ucenicul acela [Ioan] nu va muri deloc. Însă Isus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?” (Ioan 2:23) Și da, apostolul Ioan a trăit să vadă Ziua venirii Domnului, însă numai în duhul!

Este adevărat însă că, creștinii au slobozenie în Hristos, dar slobozenia aceasta nu trebuie răstălmăcită în felul Satanei, ca atunci când l-a ispitit pe Hristos să i se închine și a folosit, la rându-i cuvintele ”Este scris!”  Slobozenia aceasta este dragostea și nu schimnicia.
Este adevărat că adevărata biserica creștină  este Israelul spiritual. Dar haidem să vedem ce spune apostolul Pavel:

”Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: nu te îngâmfa, dar, ci teme-te!  Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine.” (Romani 11:16-21)
Așadar care este rădăcina Israelului spiritual? Israelul vechiului legământ, poporul evreu! Și care era semnul acestui vechi legământ? ” Cele zece porunci! Și ce spune porunca a patra, cea pe care cu emfază biserica catolică recunoaște că a schimbat-o ca semn al autorității sale?

”Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.

Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău.

Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.

Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” (Exod 20:8-11)

Hristos a împlinit Legea în locul omului și a primit pedeapsa pentru călcarea ei de către om! Fiindcă nu este nici măcar un om care să poată spune că a împlinit Legea: altfel, jertfa Mântuitorului nu ar mai fi avut niciun sens! Așadar oamenii sunt neputincioși în a ține Legea, indiferent de motive, neputința oamenilor rămâne certă!

Cele zece Porunci erau respectate încă de pe vremea lui Avraam, când acesta știa care sunt legile și poruncile Domnului, când acesta știa ce este rău! Prin strădania sa, de a umbla cu Dumnezeu, el a găsit trecere înaintea lui Dumnezeu! Și pentru asta, Dumnezeu l-a binecuvântat! Oare dacă uciderea nu ar fi fost un lucru de condamnat, atunci de ce Cain a fost însemnat pentru uciderea fratelui său Abel?

Oare dacă porunca întâi, ”„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.”, nu ar fi fost în vigoare, încă de la Geneză, de ce a trebuit atunci  ca Dumnezeu să se supere pentru că Adam și Eva, au ales să-i dea crezarea altui dumnezeu, tatăl minciunii, Lucifer? Acela care a fost ucigaș de la început, în răzvrătirea sa imemorială față de Dumnezeu, încercând să-L detroneze pe acesta? Și cum l-ar fi putut înlătura Lucifer pe Dumnezeu, altfel decât prin ucidere?
Dacă porunca a doua, cea care interzice închinarea la idoli, nu ar fi fost în vigoare încă de la Creație, de ce s-ar mai fi supărat atunci Dumnezeu pe Adam, când, acesta a dorit să fie ”ca Dumnezeu”, arătând astfel nevoia păcătoasă de mărire, de dumnezeire, a propriei persoane – idolul omului căzut fiind chiar ego-ul său?
Dar dacă porunca a treia, ”Să nu iei numele Domnului în deșert!” nu ar fi fost în vigoare, încă de la Geneza, de ce s-ar mai fi supărat Dumnezeu pe Adam, fiindcă acesta din urmă i-a nesocotit porunca, nu l-a ascultat, și deși știa că e interzis, a făcut, cu bună știință, un lucru neplăcut înaintea Domnului, mâncând din ”pomul cunoștinței binelui și răului”?
Sau când Noe a sădit o vie, a făcut vin, din care a băut și s-a îmbătat, apoi dezgolindu-se în mijlocul cortului său, a fost văzut de fiul său, Ham? Ce a făcut Ham? Nimic! Pe când ceilalți doi fii ai lui Noe, Sem și Iafet, s-au grăbit să-l învelească, cu o manta și au dovedit astfel că l-au cinstit pe tatăl lor! Care a fost pedeapsa lui Ham, pentru că nu el nu i-a acordat respectul cuvenit tatălui său? Fiul său, Canaan, a devnit robul lui Sem! (vezi Geneza capitolul 9). Așadar, porunca a cincea, ”Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta!” nu era scrisă încă de la începuturi în sufletele fiilor lui Adam?
Dar porunca a zecea, ”Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”, nu era ea cunoscută, încă de dinainte de apariția poporului Israel? Oare când Iacov, cel care a slujit atâția ani, la socrul său Laban, și îmbogățindu-se în cele din urmă, mai mult decât acesta, nu a văzut el că ”Laban nu mai era ca înainte” (Geneza 31:2)? Nu a fugit el din ținutul lui Laban, care era cuprins de demonii lăcomiei?

Oare nu spune apostul Pavel și că ”lăcomia” este ”o închinare la idoli”? (Coloseni 3:5)
Dar când împăratul Abimelec, neștiind că Rebeca era nevasta lui Isaac, și dorind apoi să o ia de nevastă dar aflând că Rebeca, era măritată, ce i-a spus el lui Isaac: ” Ce ne-ai făcut? Ce uşor s-ar fi putut ca vreunul din norod să se culce cu nevasta ta şi ne-ai fi făcut vinovaţi.” (Geneza 26:10) Iată că nu încape nicio îndoială că, încă de dinainte de nașterea poporului lui Israel, cele zece porunci erau scrise de Dumnezeu în conștiințele oamenilor!

Aș putea continua cu multe exemple, fiindcă mai sunt și altele… Însă aici trebuie remarcat un aspect fundamental: că ne place sau nu, disputa asupra zilei de odihnă este o dispută între Dumnezeu și  Satana, sau între Hristos și Taina Fărădelegii, Vaticanul! Fiindcă de ce să renunțăm doar la porunca a patra? Nu ar fi  bine, mergând pe aceeași retorică a slobozeniei  în Hristos să abrogăm și porunca a șasea, ”Să nu ucizi!”? sau de ce nu, pe toate!? Căci la urma urmei, ”avem slobozenie în Hristos!” Numai că lucrurile nu stau deloc așa, dragostea lui Hristos se traduce prin împlinirea Legii și nu prin călcarea ei! Cât despre călcarea Legii, este drept  că unii o calcă tocmai atunci când spun că o împlinesc, fiindcă ei nu au dragostea, care este așa cum am văzut împlinirea Legii!
Dar oare Evanghelia lui Hristos are un mesaj confuz, greu de înțeles sau interpretabil?
Liderii diferitelor culte creștine fac trimitere adesea la Scriptură, la Evanghelie… însă fiecare în felul în care poftește — acesta este impedimentul pentru cei necredincioși, pentru atei! Oare Cel care spune, „Cine citește să înțeleagă” (Matei 24:15; Marcu 13:14) este incapabil să se facă înțeles oamenilor? Oare mesajul Bibliei trebuie să fie făcut înțeles oamenilor tocmai de către o papalitate care sfidează, ca semn al puterii sale, Cuvântul Scris — ea chiar recunoscând deschis cest lucru –?

Biblia trebuie citită și înțeleasă, fiindcă Biblia nu este avocatul niciunei tabere care strigă mai tare, fiindcă Evanghelia Lui Hristos nu este o pricină de certuri de vorbe, de aiureli și de sminteli! De aceea, unii, privitori de pe margine, la tot acest tărăboi, nu mai știu ce să creadă și renunță la unica Salvare, Hristos! Din cauza unor nebuni, a unor vieri pe care Vierul nu-i cunoaște și nu i-a cunoscut niciodată! Lor le va spune Domnul așa: ”Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii.” (Luca 13:27)

Cât despre mine, parafrazându-l pe Richard Wurmbrand, pot spune că sunt printre cei mai răi dintre oameni dar că, cu toate acestea, eu trag nădejde la Mântuirea Domnului Isus Hristos. Nu oamenii sunt ținta mesajului acesta ci învățăturile mincinoase ale păstorilor/plătiților, ale acelora care fug când dau năvală lupii!

Cuvintele mele sunt totuși de prisos, fiindcă avocatul nostru, Hristos, unicul nostru mijlocitor și mediator înaintea Lui Dumnezeu, nu are nevoie de avocați printre noi! Au încercat mulți să distrugă Evanghelia, și n-au reușit! Chiar dacă unii, mai vicleni, încearcă să o compromită prin tot felul de contrafaceri, lucrul acesta nu va fi cu putință, căci este scris: ”Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” (Matei 24:14)

Și atunci, ce ne rămâne de făcut? Iată ce spune apostolul Pavel: ”Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” (Romani 10:9) Nimeni să nu se înșele cu privire la lucrarea pe care o face sau o are de făcut: ”Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.” (Marcu 8:38)

Așadar, fraților, să nu ne rușinăm de Hristos! Să-l mărturisim ca Domn! Să cercetăm Scripturile, să ne pocăim! Și tot ce este în afara Cuvântului și orice răstălmăcire, nu ne vor mai putea abate de la Cuvântul Hristos!

Domnul Isus Hristos a făcut o făgăduință celor care cred în El: ”Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:31, 32)

Libertatea pe care ne-o oferă Evanghelia lui Hristos este o certitudine! Biblia însă conține și avertizări cu privire la falsele evanghelii și finalitatea unor astfel de”evanghelii” și a ”apostolilor” acestora, iată un exemplu:

”Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă Evanghelie.

Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!

Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema! Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.” (Epistola lui Pavel către Galateni 1:6-10)
Ce-i rămâne așadar creștinului? Să se roage, zilnic, cât poate, în numele Unicului Mijlocitor și Unicului Mântuitor, Isus Hristos! Și să vegheze, așa cum ne îndeamnă și apostolul Petru:

”Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” (1 Petru 5:8).

Concluzie

Acest articol este unul mai vechi pe care l-am revizuit. Spre a nu se înțelege greșit, în conformitate cu Evanghelia, afirm că cei care se bizuie pe faptele Legii pierd Harul! Dumnezeu nu îi judecă pe oamenii care mănâncă porc și care lucrează sâmbăta! Cel care a spus, ”Milă voiesc și nu jertfă” a mai spus și că, ”Credința ta te-a mântuit!”. Dincolo de orice exegeză, pe această temă, polemică sau nu, un fapt indiscutabil se desprinde:

Omul este incapabil a ține Legea! De aceea a și venit Hristos, să ne arate cât de mici suntem înaintea lui Dumnezeu și să pricepem că neascultarea din Grădina Edenului nu a dus decât la moarte! El a împlinit Legea în locul nostru și a murit pentru călcătorii ei, toți oamenii! Noi oamenii suntem neputincioși iar Tatăl nu ne cere să ne măsurăm cu puterile Lui! Tot ceea ce ne cere Tatăl este ca noi, niște copii rătăciți, să venim la el și să-l rugăm cu o inimă curată să ne ierte, să ne ajute, să ne îndrume! Când lucrează Dumnezeu în viața omului, acesta nu mai are nevoie de nicio pricepere sau sârguință!

Dar iubirea Lui Dumnezeu pentru creștini nu presupune ca aceștia să dea ascultare vrăjmașului, Satan! Căci acolo nu mai e vorba de neputință ci de trădare! Așadar, mi-am dovedit neputința și lipsa de înțelepciune, dar scăparea mea este la Domnul Sabatului, Isus Hristos! El îmi trece cu vederea nebunia, mișelia și slăbiciunile! Amin! Iartă Doamne neputințele mele și ale tuturor copiilor tăi, creștini,  pe care Tu îi păstrezi după înțelepciunea Ta printre oameni după cum ai găsit cu cale, potrivit înțelegerii lor despre Cuvântul Tău dar având cugetul lor curat și înfocat de dragoste pentru Fiul Tău, Isus Hristos și nu pentru idoli!

Îți mulțumesc Doamne că după atâția ani, m-ai luminat și pe mine, păcătosul! Căci creștinii au de urmat, înainte de orice, o poruncă mai mare și mai grea decât toate, dar și mai plăcută decât ”nu lua, nu gusta… nu lucra…”, iat-o:

”Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:34,35)

Și dacă e dragoste, atunci aici este împlinirea Legii. Evanghelia Împărăției ne învață că: ”Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută.”(1 Timotei 1:5)

http://avertizari.blogspot.ro/2015/04/implinirea-legii-lui-dumnezeu-printr-o.html

 

Posted in avertizari | Tagged , | Leave a comment

Holocaustul Vaticanului – Capitolul 6. Ustașii, ucigași în numele Lui Hristos.

Dacă primul ingredient al ultra-naționalismului Ustași a fost rasa, al doilea a fost religia. Cele două abia dacă ar fi putut exista în mod independent, atât de strâns au fost interconectate că, au devenit aproape sinonime. Cuvântul croat, în fapt, semnifica catolic, la fel de mult cum, în Croația, catolic a devenit sinonim pentru croat. Dacă aceast lucru a fost de ajutor pentru rasismul Ustași, nu mai puțin benefic a fost el și pentru catolicism, în măsura în care, odată ce a fost stabilită teoria că, catolic însemna croat, atunci ideea că Croația trebuia să fie în totalitate catolică nu numai că, a devenit adânc înrădăcinată: ea a fost transformată într-unul din principiile de bază ale noului stat.
Rezultatele unei astfel de identificări au fost de rău augur. Pentru că, în timp ce naționalismul croat s-a angajat într-o politică rasistă de sută la sută, Biserica Catolică s-a angajat într-o politică paralelă inevitabilă, de sută la sută catolicism. Cele două politici au fost de fapt o singură politică, autoritățile politice au promovat automat interesele religioase ale catolicismului, în timp ce autoritățile religioase au promovat interesele politice ale rasismului Ustași.
Procesul real de integrare a celor două într-o unitate inseparabilă organic, religios – politic, a fost realizat nu numai invidual de către catolici sau organizații catolice, cum ar fi ”Cruciații” sau liderii politici catolici, cum ar fi Macek: acest proces a fost promovat de către clerul catolic înainte de nașterea statului de ustași.  În fapt, preoții catolici, au predicat viguros în favoarea fascismului, înainte de cel de-al doilea război mondial.
Presa catolică, controlată de către ei, a devenit cel mai puternic organ de propagandă a fascismului lui. Prin ea, ei au pledat pentru statul corporatist fascist, au lăudat dictatorii catolici fasciști, și au predicat de la amvon teorii rasiale, ca de exemplu aceea că croații nu au origine slavă, dar că de fapt ei sunt goții germani. Unul dintre fondatorii acestei teorii rasiale a fost un preot catolic bine-cunoscut, Kerubin Segvic, care, încă dinainte de anii 1931 a scris o carte intitulată, ”Descendența gotică a croaților”, cu scopul de a crea ură rasială împotriva slavilor, care erau un sinonim pentru “ortodoxie.” Națiunile fasciste au fost salutate ca niște exemple minunate pentru viitorul Croației. În ediția sa din 3 aprilie 1938, de exemplu, cotidianul catolic, Hrvatska Straža, lăuda Ungaria fascistă pentru “rezolvarea problemei sociale prin acceptarea principiului statului corporatist creștin.” Același ziar, la 2 martie 1938, a salutat Anschluss-ul cu următoarele cuvinte: “Tânăra Croație este pentru Anschluss”.
Presa catolică a predicat nazismul catolic după modelul care fusese implementat în Slovacia de către preotul catolic nazist, dictator, monseniorul Tiso. Monitorul Katolicki din Zagreb, organul oficial al arhiepiscopului Stepinac, în ianuarie 1940, a publicat un articol intitulat “Catolicismul și Național Socialismul Slovac”, din care spicuim:
„Într-un stat modern, care plasează interesele poporului mai presus de toate celelalte considerente, Biserica și statul trebuie să coopereze pentru a evita toate conflictele și neînțelegerile. Astfel, în conformitate cu învățăturile lui Hristos, Biserica din Slovacia a acționat deja ea însăși pentru a stabili o nouă viață pentru cetățenii din Slovacia. Punctele de vedere ale Dr. Tuka au fost îndeplinite prin formarea unei “Slovacii a poporului”, pentru care a avut aprobarea Președintelui Republicii, Monseniorului. Dr. Josip Tiso. În sistemul național-socialist din Slovacia, Biserica nu va fi persecutată. Persecuțiile vor fi îndreptate împotriva oponenților Național-socialismului.”
Au fost de asemenea proslăvite în continuu, realizările fascismului catolic din Ungaria, Franța — sub catolicul Petain –, din Spania, sub catolicul Franco. Editorul cotidianului catolic oficial, Hrvatska Straža, Dr. Janko Shimrak care, a devenit episcop sub dictatura lui Pavelic, a apreciat în mod deschis și constant succesele lui Hitler în politica internă și în cea externă. În numărul din 12 martie 1938, a fost lăudată și susținută ocupația Austriei de către Hitler. Mai târziu, această publicație a salutat succesele lui Hitler în Cehoslovacia, Polonia și Franța. În Katolicki Tjednik, organ al Acțiunii Catolice, publicat sub îndrumarea Arhiepiscopului din Sarajevo, Dr. Ivan Saric, a redactat articole intitulate “Este timpul pentru o nouă ordine” (de exemplu, în articolul No. 4, 1941), înainte ca Hitler să atace Iugoslavia.
Presa catolică, propagând ideile naziste-Ustashi, a jucat un rol imens în acomodarea oamenilor cu ceea ce avea să se întâmple în cele din urmă, concretizându-se în viața oamenilor de zi cu zi. Influența sa a fost mare, și a contribuit într-o măsură mare pentru a-l prezenta pe Pavelic și pe ustași ca fiind trimiși de Dumnezeu pentru poporul croat. Presa catolică devenise deosebit de abilă în semănarea semințelor de ură religioasă față de sârbi, ură rasială față de evrei și ură pentru regatul Iugoslavia. Imediat după proclamarea Statului Independent al Croației, ea s-a plasat fără rezerve la dispoziția Ustași, urmând astfel exemplul clerului catolic care, a luat parte activ în sprijinirea Ustași, cu armele în mâini, în destrămarea Regatului Iugoslaviei.
În multe ocazii, preoții catolici și chiar călugării catolici, au ajutat la formarea trupelor înarmate ustași, acele benzi trădătoare având obiectivul precis de a ataca armata Iugoslaviei din spate. Mulți dintre acești clerici s-au lăudat în mod deschis pentru activitățile lor militare. Faptele altora care au căzut în luptă, au fost rememorate în necrologurile lor citite în biserici.
Săptămânalul catolic, Nedelja, în ediția sa din 22 iunie 1941, descrie într-un articol intitulat, “Ultimele convulsii ale Iugoslaviei pe insula Pag,” modul în care a luat parte un preot în dezarmarea armatei iugoslave de pe insulă:
”Târziu în noapte, mai tinerii croați aveau să asiste la desfășurarea evenimentelor. Reverendul Stipanov din Vlasici, Pag, asculta, de asemenea, știrile și se grăbea să-i informeze pe ofițeri și soldați. Astfel, aflarea evenimentelor de la știri, ne-a găsit pregătiți și entuziaști. S-a decis dezarmarea ofițerilor din Serbia.”
Ziarul ustașilor, Hrvatski Narod, din 4 iulie 1941, l-a salutat pe preotul franciscan, Dr. Radoslav Glavas ca pe un mare organizator al ustașilor. Articolul spunea printre altele:
”Un tânăr și energic franciscan, Dr. Radoslav Glavas, a sosit la Siroki Greg și a devenit el însuși lider combatant. El a elaborat chiar și un plan pentru a preveni mobilizarea armatei iugoslave. Astfel, în ziua istorică din 10 aprilie și în noaptea dintre 10 și 11 aprilie, ustașii au dezarmat jandarmeria locală și au capturat oficiul poștal.”
Publicația periodică Ustași, Za Dom, No. 1, din aprilie 1941, adaugă:
”Un alt preot, unindu-și forțele cu doi paznici vamali, a capturat doi generali și 40 de ofițeri, în timp ce un frate franciscan, cu ajutorul unui număr de tineri, au dezarmat o întreagă companie din Serbia.”
Hrvatski Narod, nr 251, din 4 iunie 1944, pagina 3, publica un anunț despre moartea capelanului Ivan Miletic, scris de preotul Eugen Beluhan care, descriind activitățile de ustaș ale aceluia a afirmat: “În calitate de preot, el a asistat la dezmembrarea armatei iugoslave în timpul revoluției.” În dosarele Comsiei pentru Crime de Război, există o listă nesfârșită de astfel de rapoarte.
După căderea Iugoslaviei și apariția statului independent al Croației, presa catolică s-a dedicat în totalitate lui Pavelic și ustașilor săi. ”Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova” (Curierul Onorabilelor Gărzi ale Inimii lui Hristos) conține, în aparițiile nr. 5 și 6, din 1941, un articol intitulat, “Steagul Croației, inima lui Hristos”, în care “învierea” Croației a fost comparată cu cea a lui Hristos:
”La începutul primăverii poporul croat a experimentat învierea sa concomitent cu perioada momentului învierii lui Hristos. Marele fiu al poporului croat s-a întors și i-a redat acestuia libertatea și drepturile sale antice. Și aceasta este, de asemenea, lucrarea lui Dumnezeu; Domnul a făcut toate acestea și de aceea lucrul acesta este extraordinar înaintea ochilor noștri.”
”Glasnik Biskupije Bosanske i Sremske” (Vocea Episcopiilor din Bosnia și Srem), nr. 13 din 15 iulie, 1941 – imitându-l pe Papa Pius XI, cel care l-a numit pe Mussolini a fi omul trimis de Providența Divină –  l-a numit pe Pavelic un om al Providenței:
”Sfânt este anul acesta al învierii Statului Independent al Croației. Imaginea maiestuoasă a conducătorului nostru a apărut în curcubeu. De aceea se poate și trebuie spus despre el că, el este un om al Providenței.”
Glasnik Sv. Ante (Vocea Bisericii Sfântul Anton), în ediția sa din 12 decembrie 1941, a mers mai departe, declarând că nașterea Statului Independent al Croației a fost lucrarea lui Dumnezeu:
”Croații, care sunt în cea mai mare parte un popor catolic, consideră că un astfel de mare eveniment istoric a fost un accident fericit, sau un noroc chior. Nu, aceasta este lucrarea lui Dumnezeu și a Providenței.”
Dar nici acest lucru nu a fost de ajuns pentru ei. Ustașii au fost comparați cu nimeni altcineva decât persoana Lui Hristos. Ca o dovadă, glasul mișcării Cruciaților, publicația Nedelja, care în ediția sa din 6 iunie 1941, într-un articol intitulat, “Hristos și Croația”, declara următoarele:
”Hristos și ustașii și Hristos și croații mărșăluiesc împreună prin istorie. Din prima zi a existenței sale mișcareai Ustași a luptat pentru victoria principiilor lui Hristos, pentru victoria justiției, pentru libertate și pentru adevăr. Sfântul nostru Mântuitor ne va ajuta în viitor, așa cum a făcut și până acum, de aceea noua Croație Ustași va fi a lui Hristos, a noastră și a nimănui altcuiva.”
Lideri catolici, preoți, și într-adevăr și episcopii au primit poziții în statul ustași. Imediat după ce Pavelic a preluat puterea, mulți preoți au fost numiți în posturi administrative locale și provinciale din nou creatul stat Ustași. Pentru a-i menționa doar pe câțiva: preotul catolic Ante Klaric Tepelun, din satul Tramosnica, raionul Gradacac, care în aprilie 1941, a devenit un tabornik Ustași, și a luat parte la dezarmarea armatei iugoslave. Părintele Emanuel Rajich, preot în Gornji Vakuf, care a participat la dezarmarea armatei iugoslave, a organizat administrația Ustași în Gornji Vakuf, și a fost numit tabornik Ustași, în care calitate el a organizat prima unitate armată de ustași din Gornji Vakuf.
Ziarul Novi, nr. 54, din 1941, a raportat numirea preotului Stjepan Lukic în funcția de ”pobocnik logorni” (adjuntat de lagăr) al lagărului din Zepce. Cecelja Martin, preot în Recica, districtul Karlovac, a fost numit în funcția de tabornik de ustași pentru districtul Recica. Dr. Dragutin Kamber, preot din Doboj, a fost numit în aprilie 1941, în funcția de comandant de ustași pentru districtul din Doboj, având astfel toate puterile politice și civile, concentrate în mâinile sale.
Numărul 34 al aceluiași ziar, din  data de 1 iulie, 1941, publica un ordin al guvernului de numire a preotului Didak Coric în postul de tabornik, în Jaska; a lui Ante Djuric, preot în satul Divusa, în funcția de tabornik pentru districtul Drvar; și a preotului Dragan Petranović în funcția de logornik în lagărul din districtul Ogulin.
Liderii catolici, direct sub ordinele Ierarhiei Catolice, au dat cele mai înalte poziții în stat, de exemplu, președintele Cruciaților, preotul dr. Felix Niedzielski, care a fost numit vice-guvernator Ustași al Bosniei încă din primele zile ale regimului lui Ante Pavelic. Un alt preot catolic, Grga Peinovic, director al Cruciaților, a fost numit nimic altceva decât președintele Oficiului Central de Propagandă Ustasha, aceste numiri fiind raportate în ziarul Fledelja din 10 august 1941. Într-un articol intitulat, “Cruciații din Statul Independent al Croației,” același ziar a subliniat faptul că multe persoane instruite în Organizația Cruciaților, ocupau acum funcții înalte, lucru care a fost într-totul adevărat.
—————————————————————————————————————————————-
O colecție de ziare catolice emise în Croația Ustasha, toate arată portretul lui Pavelic.
Presa, inclusiv documentele eparhiale și episcopale, toate i-au susținut și lăudat pe ustași, de la cel mai mare și până la cel mai mic.
În afară de propagarea ideilor naziste-Ustasha, presa catolică a jucat un rol imens în acomodarea poporului croat cu ideea ororilor care au urmau să se petreacă odată cu nașterea Croației. Presa catolică a prezentat regimul lui Pavelic ca pe un instrument de justiție și răzbunare a lui Dumnezeu. Ea devenise deosebit de abilă în a semăna ura religioasă împotriva sârbilor ortodocși.
Organul oficial al Arhiepiscopiei din Zagreb, ziarul Katolicki, în nr 16 din 1941, declara că Croația Ustasha a fost creată de atotputernica providență. La fel a procedat și Glasnik St Ante (Vocea Bisericii Sf. Anton), în 12 decembrie 1941: “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu”. Publicația Nedelja, din 6 iunie 1941, organul mișcării catolice Cruciații, a declarat: “Hristos și ustași mărșăluiesc împreună.”
—————————————————————————————————————————————-
Participarea activă a atât de multor lideri catolici și clerici catolici în formarea statului Ustaș Croat a fost posibilă doar datorită unui singur lucru: consimțământul pentru asta, și într-adevăr și instrucțiunile primite de la liderii Ierarhiei Catolice. Acest lucru a fost dovedit încă de la început prin faptul incontestabil că atât clerul obișnuit cât și cel înalt au cooperat total cu Pavelic. Parohiile catolice precum Catedralele catolice, și, într-adevăr și prin radio, au fost folosite ca o platformă politică pentru Pavelic și ustașii săi. Ca o dovadă,  Radio Zagreb, care în 11 aprilie 1941, a doua zi după ce Kvaternik și armata germană au intrat în capitala croată, a instruit oamenii să ureze bunvenit armatei germane și “să se primească răspunsuri la toate întrebările, de la oficiile parohiale catolice, unde aveau să fie emise instrucțiuni cu privire la acțiunile viitoare.”
Organul oficial al Arhiepiscopiei din Zagreb, ziarul ”Katolicki” nr. 16 din 1941, declara că statul independent al Croației a fost creat de către Providența atotputernică. Biserica Catolică, încheia ziarul, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ca Noua Croație să-și găsească împlinirea. Același ziar a mers mai departe, și curând după aceea a publicat “Principiile Guvernului Statului Independent al Croației și ale Mișcării Ustașilor,” pentru a familiariza cititorii cu directivele de bază care reglementau viața fiecărui individ în noul stat marionetă. Aceste directive l-au ajutat curând pe Pavelic să convertească Croația într-un virtual lagăr de concentrare. Arhiepiscopul Stepinac, la data de 28 aprilie 1941, a emis o scrisoare pastorală, în care a cerut clerului să răspundă, fără ezitare, la chemarea lui de a lua parte la solemna misiune de a apărare și de dezvoltare a Statului Independent al Croației, de la momentul “învierii” statului croat, Biserica putea predica în deplină libertate “principiile invincibile ale adevărului etern și justiției.” Scrisoarea pastorală, care a fost, de asemenea, publicată în Nedelja și Katolicki, în data de 28 aprilie 1941, spunea următoarele:
”Stimați frați, nu este nimeni printre voi care să nu fi fost martor recent al celui mai important eveniment din viața poporului croat, în rândul căruia noi vom acționa în calitate de vestitor al cuvântului lui Hristos. Acestea sunt evenimentele prin care s-a îndeplinit idealul mult visat de către oamenii noștri…. Ar trebui, prin urmare, să răspundeți cu ușurință la chemarea mea de a săvârși opera de salvgardare și progres a Statului Independent al Croației …. Fiți angajați, onorabili frați, și împliniți-vă de acum datoria față de tânărul Stat Independent al Croației.”
Scrisoarea pastorală a fost citită în fiecare parohie croată. Acesta a fost, de asemenea, citită și la radio. Impresia pe care a produs-o asupra oamenilor, și mai ales asupra clerului, a fost redată de către părintele Peter Glavas, care, în timpul procesului ținut pentru eliberarea sa, a spus în apărarea lui că: “Ordinul dat oamenilor, la radio, de Arhiepiscopul Stepinac, de a lupta pentru Statul Independent al Croației a constituit o directivă politică pentru cler.” Și că, ca orice alt preot, el a trebuit să se supună.
Secțiunea Ustasha a clerului, care a fost activă în acte de terorism, chiar înainte de război, nu a avut nevoie de această scrisoare pastorală, în care să li se spună cum să acționeze. Cu toate acestea, mulți dintre cei care până atunci au ezitat să participe, după instrucțiunile lui Stepinac, au acceptat directivele sale și s-au angajat în mod activ în sprijinirea ustașilor. Clerul catolic nu a aderat la Ustași doar ca să cânte imnuri latine. Ei s-au alăturat, cu scopul de a îndeplini programele teroriste rasiale și religioase ustași.
Când Pavelic s-a întors din Italia la Zagreb, ca să preia conducerea Noii Croații, el s-a oprit în orașul Ogulin, în data de 13 aprilie 1941, unde a discutat cu unul dintre locotenenții săi cei mai fanatici, preotul catolic ustaș, Canon Ivan Mikan. În aceeași zi, într-un discurs public, Canon Mikan a prezis făgașul pe care aveau să meargă lucrurile: “Vor fi epurări!”, a strigat preotul Mikan. “Da, vor exista epurări.” În aceeași seară, nu departe de acea regiune, a avut loc prima expediție punitivă Ustasha, împotriva sârbilor din mai multe sate.
Dar masacrele au fost comise doar de către adepții lui Pavelic? Ele au fost de multe ori planificate și înfăptuite de către preoți catolici care pretindeau că sunt ucenicii lui Hristos și reprezentanți ai unei Biserici care trâmbița în toate cele patru zări că predică iubirea universală. Este suficient să menționăm doar câteva exemple. Primul comandant Ustasha în districtul Udbina a fost preotul franciscan Mate Mogus, care a organizat miliția ustași și dezarmat trupele iugoslave. La o întâlnire în Udbina, din 13 iunie 1941, el a ținut următoarea predică: “Priviți oameni buni, la acești 16 ustași curajoși care au 16.000 de gloanțe și care vor ucide 16.000 de sârbi, după care vom împărți între noi, într-un mod frățesc, pământurile din Mutilic și Krbava.” — acest discurs a fost semnalul pentru începerea uciderii sârbilor în districtul Udbina.
În Dvor na Uni, preotul Anton Djuric a ținut un jurnal al activităților sale în calitate de funcționar ustaș. Jurnalul arată că, la ordinele lui, ustașii au jefuit și ars satul Segestin, unde 150 de sârbi au fost uciși, și că în satul Goricka el a arestat 117 de persoane, care au fost trimise într-un lagăr de concentrare, unde cele mai multe dintre ele au fost ucise.
Un grup de preoți franciscani care au torturat și, în cele din urmă, au ucis douăzeci și cinci de sârbi din satul Kasle, a făcut fotografii victimelor lor. În satul Tramosnica, preotul Ante Klaric a devenit primul comisar ustaș, el conducând personal unitățile de ustași în atacurile asupra satelor sârbești. El a organizat miliția ustași și, potrivit martorilor, le-a vorbit de la amvon, după cum urmează:
”Voi sunteți ca niște babe, ar trebui să purtați fuste, pentru că până acum nu ați ucis nici măcar un singur sârb. Noi nu avem nici arme și nici cuțite, și ar trebui să ni le confecționăm din coase vechi și seceri, astfel încât să le puteți tăia gâtul sârbilor, oridecâteori îi veți vedea.”
Preotul Bozo Simlesa, din satul Listani, a fost unul dintre cei mai activi membri ustași. El a deținut funcția de șef al districtului Livno. În timpul uciderii sârbilor în județul Listani, el le-a spus de la amvon oamenilor că, a sosit timpul pentru a-i extermina pe toți sârbii care trăiesc în Croația. El, personal, a organizat miliția ustași și a obținut arme pentru ei. La data de 27 iulie 1941 a avut loc o reuniune în sat, iar când a fost informat că toți sătenii sârbi fuseseră uciși, iar femeile și copiii urmau să fie uciși în aceeași noapte, el le-a spus ustașilor să nu aștepte până noaptea, pentru că trecuseră aproape deja douăzeci și patru de ore de când conducătorul emisese ordinul său, că niciun singur sârb nu trebuie să fie lăsat în viață în Croația.
Diaconul catolic din Stolac, Herțegovina, preotul Marko Zovko, a fost responsabil pentru uciderea a 200 de persoane, ale căror cadavre au fost aruncate într-o groapă, pe un câmp din Vidovo. Franciscanul Mijo Cujic, din Duvno, a dat personal instrucțiuni pentru masacrarul sârbilor din satele Prisoje și Vrila, niciunul nu trebuia să rămână în viață. Au fost aceste fapte abominabile săvârșite doar de câteva persoane înnebunite de fanatism religios și ură rasială? Nici pe departe! Ele au fost o parte integrantă a politicii oficiale a Bisericii Catolice, care, analizate dincolo de mantia statului ustaș independent, a inspirat și a promovat toate ororile care au înmuiat pământul istoric al Croației într-o mare de sânge.
Posted in Holocaustul Vaticanului | Tagged | Leave a comment

Holocaustul Vaticanului – Capitolul 5 – Triumful Terorismului.

Pentru a completa întreaga agresiune, torturarea și uciderea legalizată de către ustași, un alt instrument teribil, probabil cel mai execrabil dintre toate, a lovit cu teroare o populație deja terorizată: “expedițiile punitive” efectuate de către propria miliție specială a lui Pavelic, Ustașii, care, în cel mai scurt timp, a dobândit o notorietate atât de infamă, încât să-i egaleze pe cei mai abominabili monștri umani ai trecutului. Aceste expediții au distrus case și sate, au arestat, torturat, au jefuit și de multe ori i-au masacrat pe locuitorii lor, de obicei chiar și fără a se mai deranja de a oferi vreo scuză sau aparență de legalitate. Cartiere întregi, cum ar fi Bosanska Krajina, Lika, Kordun, Banija, Gorski Kotar, Srem precum și regiuni din Slavonia, au fost transformate de ei în ruine. Numeroase orașe mici, cum ar fi Vojnic, Slunj, Korenica, Udbina, și Vrgin – au fost distruse în întregime, în timp ce masacre la scară totală au avut loc în alte regiuni  cum ar fi Rakov Potok, Maksimir ( în apropierea Zagreb ), platoul Vojnovic la Bjelovar,parcul orașului Osijek și Jadovno în Lika. În aceste ultimele locații menționate victimele au fost legate una de cealaltă, în grupuri de câte douăzeci, duse la marginea unei stânci de 1000 de metri, așa încât ustașii ucideau doar primele persoane, iar acestea căzând să-i târască în jos cu ei, pe ceilalți în viață.
Pavelic a participat personal chiar și împotriva unor sate din Croația când, de exemplu, la data de 1 decembrie 1941 Cerje, Pasnik și Jesenje au fost rase de pe fața pământului, ocazie cu care șapte femei, patru copii și nouă bătrâni au fost uciși și aruncați într-o casă în flăcări; sau în 1945, când satul Jakovlje a fost distrus, după care cei mai mulți dintre locuitorii săi au fost uciși.
În luna aprilie a anului 1941, în satul Gudovac, 200 de țărani sârbi au fost uciși de ustași, urmând apoi grupuri mai mari din satele Stari Petrovac, în districtul Nova Gradiska și în Glina. Acolo, în primele zile ale lunii mai, 1941, Ustașii din Karlovac, Sisak și Petrinja i-au adunat pe toți bărbații de peste cincisprezece ani, i-au transportat cu camioanele în afara orașului, și i-au executat pe toți.
Adesea, execuțiile erau comise în casele victimelor, cu armele cele mai primitive. Unii ustași se specializaseră în achitarea sarcinilor lor prin strivirea craniilor lor cu topoare sau chiar cu ciocane. Atrocități incredibile autentificate, au fost comise ori de câte ori apăreau ustași. La Dubrovnik, Dalmația, de exemplu, soldații italieni au făcut fotografii unui ustaș care purta două “coliere.” Un colier era un șirag de ochi scoși iar celălalt șirag era din limbile smulse ale sârbilor uciși. [1]
Deportările în masă și execuțiile în masă, în special din orașele mici și din sate izolate, au fost operațiuni bine planificate. De regulă, procedura era una simplă. Autoritățile Ustași convocau grupuri de sârbi sub pretextul recrutării pentru serviciul militar sau pentru lucrări publice. Odată ce erau adunați, ei erau înconjurați de detașamente de ustași înarmați, duși în afara localității și executați. În regiunile muntoase din Dalmația de Sus, cum ar fi Bosnia și Herțegovina, femeile și copiii erau duși în locuri îndepărtate și masacrați. În Brcko, orasul de origine al Dzafer Kulenovic, viceprim-ministru Ustași, prizonierii au fost executați pe poduri și apoi aruncați în râu.
La începutul lunii mai, 1941, ustașii au asediat Glina și, după ce i-au adunat pe toți bărbații ortodocși de peste cincisprezece ani din Karlovac, Sisak și Petrinja, i-au condus în afara orașului și i-au ucis pe 600 dintre ei cu pistoale, cuțite și baroase. În ziua următoare, au fost de asemenea uciși și toți ceilalți sârbi capturați. Centrul masacrului a fost în satul Bosanski Grabovac.
La data de 3 august 1941, peste 3.000 de sârbi au fost masacrați în același fel în Vrgin-Most. La 29 iulie 1941, Bozidar Cerovski, șef al poliției Ustași din Zagreb, a sosit în localitatea de Vojnic; acolo a strâns laolaltă mai mult de 3.000 de sârbi din Krnjak, Krstinje, Siroka Reka, Slunj, Rakovica și din alte sate, pe care el i-a dus la Pavkovitch, unde i-a masacrat, aproape de o moară a satului. În satele Baska, Perna și Podgomolje, raionul Bosanska Krupa, în vara anului 1941, un număr de 540 de femei și copii au fost blocați în case, după care li s-a dat foc.
În satul Crevarevac, aproximativ 600 de persoane au fost arse în casele lor. În cartierul Cazin, din Mlinici Smiljanic, mai mult de șaizeci de femei și copii au fost arși de vii. Cinci sute de oameni au fost masacrați la Bugojno. La Slavonska Pozega, 500 de țărani au fost aduși din Bosnia și au fost uciși. În unele raioane din Stem, în vara lui 1942, peste 6.000 de sârbi au fost uciși. La Bihac, în termen de o singură zi, în iunie 1941, 2.000 de sârbi au fost uciși; în timp ce în lunile iulie și august ale aceluiași an, mai mult de 12.000 de sârbi au fost masacrați. În cartierul Bosanska Krupa, în vara anului 1941, au fost ucise în total 15.000 de persoane.
—————————————————————————————————————————————-
Un ustaș taie gâtul uneia dintre victimele lor, sârbii ortodocși. Observați cum alt ustaș ține sub gâtul victimei un vas pentru a colecta prima țâșnire a sângelui, prevenind astfel ca uniformele lor să fie pătate de sânge. Brutală crimă – dintre multe altele – se petrece aproape de Cajaice în 1943.
Acest tip de execuție nu a fost unul neobișnuit. Unii Ustași se specializaseră în a se debarasa de prizonierii lor ortodocși în acest mod.
Preoții catolici, călugării și, într-adevăr, chiar și unii dintre elevii lor, le-au urmat exemplul. Cazul lui Petru Brzica este, fără îndoială, unul dintre cele mai incredibile din această categorie. Brzica era un student la drept și membru înflăcărat al organizației catolice cele mai cunoscute, numite Cruciații Catolici. În timpul zilei și nopții de 29 august 1942, Brzica a tăiat gâtul unui număr de 1300 de prizonieri din lagărul de concentrare de la Jasenovac. El a fost recompensat cu un ceas de aur și proclamat rege al asasinilor. Dr. Nikola Kilolic, un catolic croat, a fost un martor ocular al faptei.
De la stânga la dreapta: Djuro Vranjesh, autorul și Slanko Djokie.
Djuro Vranjesh, un ortodox sârb, s-a născut la Selo Cetina, Velika, Dalmația. Unchiul său, Illija A. Vranjes, într-o zi din iulie 1941, a fost arestat de către un detașament de Ustașa, care fără a se obosi să-i prezinte orice scuză legală l-au torturat până la moarte, tăind bucăți din trupul său, în timp ce acesta era încă în viață. Ei au făcut acest lucru cu o asemnea cruzime înfricoșătoare, încât murind în cele din urmă, nepotul său, Djuro Vranjesh, care a văzut totul, a trebuit să folosească o pătură pentru a aduna toate membrele ciopârțite ale corpului unchiului său.
La data de 30 ianuarie 1942, ustașii au descins asupra satului Bosanska Ribnica, unde Stanko Djokic (sus, dreapta) a locuit cu familia sa. În timp ce el era în pădure, ustașii au târât-o pe soția și pe cei cinci copii ai săi la malurile râului din apropiere de Ribaica, și chiar fără a le cere să devină catolici, în cazul în care ar fi vrut, i-au masacrat pe toți. Șase luni mai târziu, când Stanko Djokic s-a întors, a găsit cele șase cadavre ale familiei sale care se aflau încă acolo unde fuseseră uciși. El i-a îngropat pe toți cu propriile sale mâini.
—————————————————————————————————————————————-
Astfel de crime în masă au fost efectuate în cel mai sistematic mod, și adesea au fost planificate direct din Zagreb. Uneori ele au fost semi-legalizate prin ordonanțe. De exemplu, pe data de 2 octombrie 1941, Pavelic a emis un “ordin legal”, prin care, în caz de atac împotriva ustași, ca represalii, fără nici o procedură judecătorească, zece persoane urmau a fi alese de către poliție pentru a fi împușcate. La data de 30 octombrie 1943, printr-un alt “ordin statutar”, el a ordonat represalii prin împușcare, spânzurare sau trimiterea în lagăre de concentrare a ostaticilor aleși de către poliție, împreună cu părinții lor, copii și soți. La 30 iunie 1944, el a numit un adjunct special pentru pronunțarea unor astfel de măsuri de represalii. Prin aceste ordine un număr mare de cetățeni au fost împușcați, spânzurați sau duși în lagăre de concentrare, fără nici o judecată. La Ruma pe 14 august 1942, de exemplu, au fost îmușcați nouăzeci de ostatici; la Sremska Mitrovica, pe 19 august 1942, alți nouăzeci au fost executați; și la Vukovar, la data de 24 august 1942, 140 de ostatici au fost uciși.
Cele mai oribile atrocități, oricât de ciudat ar părea, au fost săvârșite de către membri ai intelectualității. Cazul lui Petru Brzica este, fără îndoială, unul dintre cele mai incredibile din această categorie. Peter Brzica care absolvise Colegiul Franciscan din Siroki Brijeg, Herțegovina, era student la drept, și membru al organizației catolice a cruciaților (Krizari). În lagărul de concentrare de la Jasenovac, în noaptea de 29 august 1942, au fost date ordinele pentru execuții. Au fost făcute și pariuri cu privire la cine ar putea lichida cel mai mare număr de deținuți. Peter Brzica a tăiat gâtul a 1360 de prizonieri cu un cuțit de măcelar special ascuțit pentru asta. După ce a fost proclamat câștigătorul premiului concursului, el a fost ales rege al tăietorilor de beregată. Recompensa sa a constat dintr-un ceas de aur, un serviciu de argint, un porc copt în suc propriu și vin. Un doctor, Dr. Nikola Kilolic, el însuși croat, a fost un martor ocular în lagăr, când a avut loc evenimentul, și, ulterior, a depus mărturie privind autenticitatea acestei fapte uimitoare. [2]
Crimele în masă au fost completate de masacrul la scară mică al persoanelor sau unor grupuri mici, ca parte a politicii bine calculate e Guvernului, care le-a efectuat fără întrerupere în districtele rurale, cu scopul de a teroriza populația. Cazuri de cea mai mare ferocitate care au avut loc peste tot în Croația, nu ar fi fost credibile dacă nu ar fi fost autentificate. În septembrie 1942, ustașii au efectuat un raid asupra satului Dukovsko și ucideau pe loc pe oricine le ieșea în cale. Printre altele ei au aruncat opt oameni într-o carieră de piatră. Unul dintre aceștia a încercat să se salveze prinzându-se de o stâncă proeminentă. Ustașii, observând acest lucru, se amuzau aruncând cu pietroaie peste el până când a căzut și acesta și a murit. Alții – cea mai mare parte dintre oameni, au fost legați unul de altul, uneori membri ai aceleiași familii – și în mod similar aruncați într-o groapă. În iulie 1941, un tânăr de șaisprezece ani, Slavko Popovic, a fost luat de către ustași de pe câmp, i s-a ordonat să sape un mormânt și a fost ucis în timp ce făcea acest lucru, după care el a fost îngropat în ea. Pe 20 septembrie 1942, un grup de persoane care scăpaseră au fost prinse de către ustași. Toți aceștia — cincizeci și patru de-bărbați și femei –, au fost masacrați iar trupurile lor făcute grămadă au fost incinerate. În iunie, 1943, ustașii care treceau prin satul Zijimet, i-au adunat pe cei care nu au avut timp să fugă – șaptezeci și patru de bătrâni, femei și copii – i-au îngrămădit într-un șopron, după care le-au dat foc. Toți au ars de vii. Printre ei s-a aflat și mătușa și cei doi copii ai lui Vojislav Zivanic, care a pierdut douăzeci și cinci de membri ai familiei sale lărgite, inclusiv pe tatăl și pe fratele său, masacrați de ustași în timpul acestor raiduri. [3]
Acestea nu au fost cazuri izolate. Ustașii, cel mai adesea i-au masacrat pe toți locuitorii din satele sârbești, torturând fără milă și ucigând chiar și copii, după care le incendiau satele. În satul Susnjari, de exemplu, după ce ustașii au ucis cea mai mare parte a locuitorilor, ei au dus vreo douăzeci de copii care supraviețuiseră, pe care i-au legat într-un hambar mare, după care le-au dat foc. Cei mai mulți dintre copii, cu o vârstă medie de aproximativ zece ani, au ars de vii. Cei puțini, care au supraviețuit, având arsuri oribile, au fost uciși în cele din urmă. [4] Martori oculari au declarat evenimente similare:
” În satul Gorevac, la 13 septembrie, 1941, copiii de aproximativ 3 ani au fost trași în țeapă. În unele locuri mamele se aruncau pe jos cu copiii lor în brațe, fiind străpunși împreună cu baioneta. Unor fete tinere li s-au legat și tăiat sânii, altele au fost străunse cu chiar mâinile lor. Bărbașilor li s-au tăiat urechile și nasul, iar ochii le-au fost smulși din orbite.” [5]
Pe 28 aprilie 1941, Ustașii au încercuit satele Judovac, Tuke, Brezovac, Klokocevac și Bolac  în districtul Bjelovar, arestând 250 de țărani ortodocși, printre care era Stevan Ivankovitch și  preotul ortodox, Bozin. După ce i-au dus pe toși pe un câmp, ustașii le-au ordonat să-și sape propriile gropi după care le-au legat mâinile la spate și i-au fost împins în mormintele în care i-au îngropat de vii. Aceste metode au creat agitație chiar și printre naziști care, au instituit un comitet însărcinat cu sarcini specifice de exhumare a cadavrelor și de a le face fotografii ca dovadă. “Procesul verbal” întocmit a fost inclus într-un document oficial al Germaniei naziste, sub titlul ”Ustachenwerk bet Bjelovar”. Într-un memorandum redactat de către un ofițer german trimis pentru a proteja populația ortodoxă din Bosnia estică, în timpul teribilului masacru din august 1941, se spuneau printre altele următoarele:
” În timpul călătoriei noastre spre dealul Javor, din apropiere de Srebrenica și Ozren, toate satele sârbești pe care le-am întânit erau în întregime pustii. Dar în interiorul caselor, de foarte multe, am putut găsi familii întregi masacrate. Noi am dat chiar și peste niște butoaie pline cu sânge. În satele dintre Vlasenica și Kladanj am descoperit copii care au fost trași în țeapă, pe pari, membrele lor mici fiind încă distorsionate de durere, păreau că seamănă cu insectele străpunse de ace ”. [6]
—————————————————————————————————————————————-
Închinătorii ortodocși, atunci când nu erau trimiși în lagăre de concentrare, sufereau aceeași soartă ca și clerul lor. Congregații întregi, cu excepția cazului în care doreau să-și schimbe religia, nu au fost numai persecutate , vânate și arestate; dar, uneori, în afară de a fi masacrați cu baionetele ustașilor sau mitralierele acestora, erau uciși în propriile lor biserici .
Au existat chiar și cazuri când aceștia au fost arși de vii în interiorul bisericilor.
Pentru a teroriza populația în a deveni catolică, de foarte multe ori, în timpul execuțiilor în masă, ustașii îi spânzurau pe liderii ortodocși și preoții parohiilor ortodoxe chiar sub ochii credincioșilor. Aceasta a fost una dintre metodele cele mai concrete de ”convingere”, ori de câte ori ortodocșii se încăpățânau să devină catolici.
Cei care scăpau cu viață erau trimiși în lagăre de concentrare, în timp ce aproximativ 700, adică aproximativ un sfert din numărul total de preoți ortodocși, au fost uciși de ustași în acest mod.
În plus, preoți ortodocși și sârbi, erau spânzurați împreună pentru sfidarea politicii Ustași și a clerului catolic.
Clerul ortodox de rând a devenit ținta ferocității catolicilor Ustași. Preoții erau închiși, vânați sau pur și simplu masacrați.
Preoții ortodocși, înainte de a fi executați sau spânzurați, de foarte multe ori, erau oribil torturați, de exemplu, preotul Branko Dobrosavlievich, din Velinn, care a trebuit să citească necrologul fiului său, ucis de ustași în prezența lui, după o oribilă mutilare.
La data de 20 aprilie 1941, în satul Svinjica, ustașii l-au arestat pe preotul ortodox, Babic, și după ce i-au  înjunghiat tot trupul, l-au îngropat pe când acesta era încă în viață, într-o poziție verticală.
În termen de câteva săptămâni ustașii, încurajați de părinții catolici, au ucis 135 de preoți ortodocși, dintre care opt până la cinci proveneau de la o singură eparhie ortodoxă.
Sute de clerici ortodocși au pierit astfel, doar pentru că erau preoți ai unei religii care a refuzat să se alăture “Adevăratei Biserici” .
În această fotografie: sunt doi preoți ortodocși spânzurați în public, fără proces, de ustașii catolici.
—————————————————————————————————————————————-
În orașul Sisak, ustașii au arestat un industriaș ortodox sârb, Milos Teslitch, bine cunoscut pentru bunătatea lui, și l-au ars de viu. Unul dintre cei mai responsabili pentru această crimă a fost ustașul catolic Faget. [7]
Pentru a încununa toate aceste orori, unii ustași nu au ezitat să le răstignească pe victimele lor. Pentru a menționa doar două: Luca Avramovitch, fost membru al Parlamentului și fiul său, care au fost răstigniți și apoi arși în propria lor casă din Mliniste, în districtul Glamoc [8]
Astfel de atrocități au petrecute frecvent i-au șocat chiar și pe aliații ideologici ai ustași: fasciștii italieni și naziștii germani. Și asta într-o asemenea măsură încât, nu doar o singură dată, autoritățile italiene și germane nu doar că i-au lipsit pe ustași de la comanda unor regiuni întregi, dar de fapt i-au alungat cu totul, înlocuindu-i cu trupe italiene sau germane, pentru a preveni o repetare a teribilor crime individuale și în masă comise de către unitățile de catolici ale lui Pavelic. Va fi suficient pentru cititori să menționez două cazuri tipice care au condus la o astfel de înlocuire. La data de 2 august 1941, autoritățile ustași din Vrgin-Most și din Cemernica au anunțat că toți sârbii care nu doresc să fie molestați, să se mute a doua zi la ora 3 dimineața în Vrgin-Most, unde preoții catolici i-ar fi așteptat chipurile pentru a-i converti la catolicism. Aproximativ 5.000 de oameni au urmat acest sfat. În loc de preoți catolici, ei au fost întîmpinați de unități de ustași, înarmați cu mitraliere, care au înconjurat mulțimea astfel adunată acolo, luându-i pe toți prizonieri până în ziua următoare, când au fost masacrați. Printre ei au fost treizeci și șapte de copii sub vârsta de zece ani. [9]
Nu mult timp după aceea, la 20 august 1941, o altă unitate de ustași i-a arestat pe toți sârbii din regiunea vecină Lijevno, i-a dus în pădurea din Koprivnica, între Bugojno și Kupres, și i-a ucis pe toți. Câteva zile mai târziu le-au arestat toate familiile care supraviețuiseră, care au, de asemenea, au fost masacrați în același loc. Înainte de masacru, femei și chiar fete tinere au fost violate, după care cele mai multora dintre ele le-au tăiat sânii și le-au rupt brațele și picioarele. Unor bătrâni, înainte de a fi executați, le-au scos ochii cu cuțitele sau le-au smuls ochii din orbite. [10]
Cinci sute de femei și copii au fost aruncați în gropile din dealurile dintre Tusnica și Komasnica, în timp ce alte optzeci de femei și copii au fost masacrați în școala din satul Celebic. Autoritățile fasciste italiene au fost atât de șocate de o asemenea cruzime incredibilă, încât pe lângă că au trimis trupe pentru a proteja populația supraviețuitoare și au ocupat regiunea din Lijevno și locurile vecine, ele i-au dispersat pe ustași și au trimis un protest la Zagreb.
—————————————————————————————————————————————-
Execuțiile în masă, comise de ustași, au luat forme diverse. Adesea, ei adunau toți locuitorii afară din sat, iar apoi împușcau întreg lotul. Sau închideau o întreagă congregație în interiorul bisericii și apoi dădeau foc bisericii. Atunci când erau în grabă, chiar și așa, ei deveniseră deja experți în execuții individuale și în masă. Experiența lor a fost o caracteristică obișnuită a terorii lor. Acest lucru s-a vădit în mo deosebit în ultimii ani ai regimului lor.
Iată câteva exemple. La data de 7 august 1944, ustașii au spânzurat zece persoane; la 26 august la Jablanac, în apropierea Zapresic, treizeci și șase de oameni. La 30 septembrie, între stațiile Pusca, Bistra și Luka, zece persoane. La 4 octombrie, la St Ivan, douăzeci și nouă de persoane. Pe 5 octombrie, din nou la Zapresic, cinci persoane. La data de 6 octombrie în Cucerje, douăzeci de persoane. La 9 octombrie, la Velika Gorica, treisprezece persoane. La fel și la Svetaa Nedjelja, lângă Samobor, optsprezece persoane. Pe 28 decembrie, la Krusljevo Selo, cincizeci de persoane.
În afară de cele pomenite mai sus, una dintre ultimelor lor spânzurări în masă a avut loc în Sarajevo, înainte de prăbușirea Croației Ustasha, în 1945.
—————————————————————————————————————————————-
Ustașii au comis atrocități nu mai puțin abominabile și în alte părți ale țării. În orașul Prijedor, de exemplu, în timpul nopții de 31 iulie – 1 august 1941, au masacrat 1.400 de bărbați, femei și copii, lăsând cadavrele lor să putrezească în case și pe străzi. Naziștii din apropiere, îngroziți de astfel de abatoare en-gros, au intrat în oraș, determinându-i pe ustași să plece. Naziștii aveau dosare ale masacrelor. Cu toate acestea, ororile comise de trupele ustași ale lui Pavelic au dovedit o asemenea bestialitate care i-a șocat chiar și pe naziști: dovada cea mai zdrobitoare că masacrele comise de ustași au depășit orice a experimentat chiar și Germania lui Hitler. Magnitudinea măcelului poate fi cel mai bine cuantificată prin faptul că în primele trei luni, din aprilie-iunie 1941, 120.000 de persoane au pierit în acest astfel. Proporțional cu durata sa și dimensiunea redusă a teritoriului, acesta a fost cel mai mare masacru dintre toate măcelurile care s-au petrecut în Occident, înainte, în timpul sau după cel mai mare dintre cataclisme, cel de-al doilea război mondial.
Note
1. Pentru alte atrocități, a se vedea ”Memorandumul cu privire la Crimele de Genocid” comise împotriva poporului sârb de către Guvernul Statului Independent al Croației în timpul celui de-al doilea război mondial, datat în octombrie 1950 (Memorandum on Crimes of Genocide Committed against the Serbian People by the Government of the Independent State of Croatia during World War II), și trimis de președintele Partidului Democrat Independent din Iugoslavia, Adam Pribicevic, președintelui celei de-a cincea Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite; de Dr. Vladimir Belajcic, fostul președinte al Curții Supreme de Justiție a Iugoslaviei; și de Dr. Branko Miljus, fost ministru al Iugoslaviei.
2. Acest eveniment este descris în cartea sa, ”Lagărul de concentrare de la Jasenovac” (The Concentration Camp at Jasenovac) , p. . 282. A se vedea, de asemenea, și Memorandumul de mai sus.
3. Martorul ocular, Bojislav Zivanic (tată, Duko, frate, Bogoljub) din Dukovsko, legat de aceste evenimente a relatat sub jurământ în fața unui grup de sârbi și croați, printre care Dr. Sekulich, Generalul Mirkovic și autorul, la o întâlnire a avut loc ținută special pe data de 20 mai 1951 în Londra.
4. ”Martiriul sârbilor” (Martyrdom of the Serbs), p.. 145, emis de către Episcopia Ortodoxă Sârbă de Est pentru SUA și Canada.
5. Martori oculari: Pritova, Bihac, Bosna.
6. Vezi ”Dokamenti o Protunarodnom Radu i Zlocinima Jednog, Dijela Katolickog Klera”, Zagreb, 1946.
De asemenea, și Memorandumul de mai sus.
7. ”Asasini în Numele Lui Dumnezeu” (Assassins au Nom De Dieu, Herve Lauriere, Paris, 1951)
8. Vezi ”Dokumenti o Protunarodnom Radu i Zlocinima Jednog Dijela Katolickog Klera”, Zagreb, 1946. De asemenea și Dosarul Commisiei Statului Iugoslav pentru Investigarea Crimelor de Război.
9. Martor ocular: Stanko Sapitch, din Blakusa.
10. Dovezile prezentate de un supraviețuitor, Marija Bogunovitch.
Posted in Holocaustul Vaticanului | Tagged | Leave a comment

Holocaustul Vaticanului-Capitolul 4 – Coșmarul unei națiuni.

Regatul indepenedent Croația luase ființă astfel în mod oficial, pășind cu zel și ardoare într-o existență stabilită pentru a îndeplini toate speranțele atât de încăpățânaților săi promotori religioși și politici: Vaticanul și fascismul. Inspirat de măreția grațioasă și discretă a regelui Tomislav al II-lea, sub patronajul Sanctității Sale Papa, protejat de Hitler, vegheat de Mussolini, condus de către teroriști catolici, și controlat de baionetele catolice, noul stat al Croației a început să se transforme în acel ideal de bună stare generală susținut de dogmele catolice.
Cu toate acestea, în conformitate cu dicta papală trebuie să fie reglementat nu numai de societatea civilă, ci, de asemenea, de către autoritatea religioasă. Așa că Pavelic, stabilind că un echivalent religios al funcției sale ar trebui să ia parte la drepturile și obligațiile exercitării autorității, a avut grijă apoi, ca vârf al ierarhiei, să devină conducătorul de facto al Noii Croații. Arhiepiscopul Stepinac , Primatul croat, și alții, membri ai ierarhiei, echivalentul religios al Ustași, au fost aleși în mod corespunzător de membri ai Saborului (Parlamentul totalitar). Odată ce arhitravele militare, politice și religioase ale noulului stat au fost constituite, Pavelic și Stepinac au definit astfel ceea ce trebuia să transforme întreaga structură în ceea ce urma să fie un adevărat stat catolic-fascist. Toate mișcările, instituțiile, oamenii, au fost determinate pentru a se conforma cu litera și spiritul catolicismului. Toți potențialii adversari — comuniștii, socialiștii, liberalii, au fost fie alungați fie întemnițați. Sindicatele au fost eliminate, organizațiile muncitorești au devenit niște caricaturi jalnice a ceea ce fuseseră anterior, presa a fost paralizată atunci când nu i-a fost astupată gura de tot – libertatea cuvântului, de exprimare, și de gândire a devenit amintiri ale trecutului. S-a făcut orice efort pentru a înregimenta tineretul în formațiuni semi-militare catolice; copiii au fost adunați de preoți și de călugărițe. Învățătura catolică, principiile catolice, dogma catolică, toate au devenit obligatorii în toate școlile, în toate birourile, în toate fabricile, și astfel peste tot s-a simțit călcâiul de fier al noului stat. Catolicismul a fost proclamat principala religie a statului. Celelalte religii precum și cei care le practicau au fost ostracizați, ortodocșii în primul rând; în timp ce evreii au fost obligați să poarte steaua lui David pe hainele lor, toți membrii Bisericii Ortodoxe se temeau pentru proprietățile lor, pentru securitatea lor personală și pentru familiile lor. Să fi ortodox a însemnat dintr-o dată sinonim cu a fi o potențială victimă. Curând după aceea, în toate parcurile și vehiculele de transport public, a apărut o nouă inscripție: “Intrarea este interzisă pentru sârbi, evrei, țigani și pentru câini.” Ministerul de Interne, condus de Andrija Artukovic, a emis urmatorul decret: ” Toți sârbii și evreii care locuiesc în Zagreb, capitala Croației, trebuie să părăsească orașul în termen de 12 de ore. Orice cetățean descoperit că le-a dat adăpost va fi executat pe loc.”
În timp ce Ante Pavelic transforma Croația cu un pumn de fier, echivalentul său religios, Arhiepiscopul Stepinac, a facilitat revoluția printr-o mobilizare la nivel național, în timp util, a întregii Bisericii Catolice. Nicio ocazie nu a fost scăpată de Stepinac pentru a cânta deschis laudele sale, să binecuvânteze sau să stropească cu apă sfințită noua Croație catolică, pe marele ei lider Pavelic, pe Ducele Mussolini și pe marele Fuhrer Adolf Hitler. Atunci când festivitățile de comemorare a ascensiunii sângeroase a  fascismului la putere au fost celebrate în Italia fascistă sau în Germania nazistă, Stepinac, le-a sărbătorit cu aceeași fervoare în Croația. Astfel, el a sărbătorit cu consecvență ziua de 28 octombrie, zi în care, în 1922, avea să se instaleze în Italia prima dictatura fascistă. Și în timp ce Mussolini defila anual, la Roma, alături de batalioanele sale purtând cămășile negre, la aceași dată, Stepinac comemora anual marșul cu discursuri, rugăciuni  și felicitări distribuite cu generozitate egală, de asemenea, și față de Hitler pentru și mai sumbra sa reușită, cu ocazia aniversării zilei de naștere din aprilie. Iar când a venit rândul noului său stat fascist, panegiricile (laude excesive) sale arhiepiscopale au devenit recomandări pline de pasiune pentru tot ce s-a făcut de către Noua Croație. După convocarea parlamentului în februarie 1942, Stepinac cu toată autoritatea sa ”sacră” de pilon al bisericii mame catolice, a cerut ca Duhul Sfânt să coboare peste tăișurile ascuțite ale cuțitelor ustași , și ca cel puțin pe durata sesiunii parlamentare, să poposească pe fruntea lui Pavelic. De asemenea se țineau rugăciuni speciale și servicii suplimentare în toate bisericile catolice de ziua lui Pavelic. [Katolicki List, June 11, 1942.]
Când Marina de buzunar a Ustashi a plecat în Marea Neagră, alături de germani, pentru a distruge Marina Roșie a Rusiei fără Dumnezeu, Stepinac flancat de Dr. Ramiro Marcone – reprezentantul al acelui papă iubitor de pace, Pius al XII-lea – a celebrat plecarea triumfal din Zagreb, înconjurat de ierarhia catolică, și de murmure ale unor incantații în limba latină pentru obținerea unei victorii rapide a acestor cruciați acvatici curajoși. Colegii lui Stepinac l-au imitat pe liderul lor cu un zel de neegalat – de exemplu, Episcopul Aksamovic, din Djakovo, care a fost decorat personal de către Pavelic deoarece “Excelența Sa Episcopul Aksamovic a cooperat cu autoritățile ustași încă de la început.” Sau Arhiepiscopul Saric -prietenul initm al lui Jure Francetic, comandantul Legiunii Negre, care a ridicat mâna dreaptă în salutul nazist al ustași, care saluta la fiecare ocazie, publică sau privată.
—————————————————————————————————————————————-
O copie a documentului original, vizând conversia la Biserica Catolică a tuturor persoanelor ortodoxe angajate de Guvern. Eliberat în Zagreb de către Ministerul Justiției și Cultelor.
Toată lumea trebuia să fie sau să devină catolică. Refuzulul însemna concedierea instantă, pierderea proprietăților sau arestul. Și, de foarte multe ori, toate trei.
Au fost emise decrete adiționale, de exemplu, “Legea cu privire la conversia de la o religie la alta.” La data de 1 iunie 1941, premierul Ustashi a înființat un birou al cultelor, care să se ocupe de “toate chestiunile legate de întrebări privind conversia Bisericii Ortodoxe” ( Decretul nr 11689 ).
O astfel de reglementare se baza pe principiul enunțat la Karlovac, 13 iulie 1941, de către Mile Budak care spunea că “mișcarea Ustași se întemeiază pe Biserica Catolică”.
Conversiile forțate religioase au devenit practica standard în Croația Ustași. Conversiile au fost legalizate în mod corespunzător de către stat și au conferit astfel imunitate noilor catolici, de la arestare, de la confiscarea de bunuri și de la executare.
La începutul anului 1941 ustașii au efectuat o execuție în masă la Brode. Trupele naziste germane din Croația, văzând cum arătau victimele acelei execuții, au fost atât de îngroziți de atrocitățile ustași încât au înființat niște comisii speciale pentru a le investiga. De fapt, Biserica Ortodoxă a Serbiei, a făcut apel la general nazist Dulkeman pentru a interveni în stoparea ororilor Ustasha!
Germanii și italienii au reușit să-i limiteze pe ustași în timp ce aceștia s-au aflat sub supravegherea lor. Cu toate acestea, când naziștii au părăsit Croația, ustașii au înmulțit atrocitățile lor, nederanjați de către Guvern. Deoarece politica acestuia din urmă a fost una de eliminare totală a populației ortodoxe sârbe prin conversii forțate, expulzare sau pur și simplu prin masacrare.
Victimele erau executate în grupuri, fără judecată, pe poduri și apoi aruncate în râuri. În mai 1941, ustași au asediat localitatea Glina. După ce i-au adunat pe toți bărbații ortodocși de peste cincisprezece ani de la Karlovac, Sisak și Petrinja, i-au dus în afara orașului și acolo i-au ucis pe 600 dintre ei cu arme de foc, cuțite și baroase.
—————————————————————————————————————————————-
Transformarea Ierarhiei Catolice într-o Ierargie Ustashi de facto a avut o semnificație mai îngrozitoare. Aceasta a însemnat că întreaga mașinărie a Bisericii Catolice din Croația a fost pusă la dispoziția completă a unor indivizi nemiloși determinați de a face din noul stat o unitate politică și militară compactă, cimentate de garanțiile cele mai sigure de indestructibilitate a statului. O astfel de politică a implicat, nu numai transformarea țesutului social, cultural, politic croat, dar, de asemenea, extirparea completă a ceea ce era  “străin” de filonul religiei naționale croate. Acest lucru a necesitat eliminarea totală a oricui nu era un croat catolic. Nu a fost o sarcină ușoară, având în vedere că o mare parte din noul stat era compus din grupuri rasiale și religioase voluminoase, total străine de ustașii catolici. Dintr-o populație de 6,700,000, în fapt numai 3.300.000 erau croați. Iar restul, 700.000 au fost musulmani, 45.000 erau evrei, urmați de diverse minorități mai mici. Peste 2.000.000 erau sârbi ortodocși.
Includerea în Noua Croație a atât de multor elemente străine a fost cauzată de ambițiile teritoriale ale separatismului teritorial croat. Acesta , după cum am văzut deja, a fost rezumat în concepția ” Croației mari” de către Ante Starcevic, care a fondat un partid politic extrem, Partidul Croat Legea, ridicat ulterior la nivelul unui program național fanatic de către Ante Pavelic. Ideologia partidului, deși bazată pe exclusivitate rasială și religioasă, a acceptat extinderea geografică. Acest lucru a însemnat includerea în Croația independentă a unor teritorii disputate, și, prin urmare, de elemente non-catolice, care au devenit în mod automat cel mai mare obstacol în catolicizarea completă a noului stat croat. Pentru a rezolva problema, a fost elaborată o politică de eliminare rapidă a tuturor non-croaților, și a populației non-catolice. Acest lucru a fost în enunțat repetat în mod public de către membri ai Guvernului Ustashi – de ex la data de 2 iunie 1941, în Nova Grarfiska, Dr. Milovan Zanitch, Ministrul Justiției, a declarat:
”Acest stat, țara noastră, este doar pentru croații, și pentru nimeni altcineva. Nu vor exista căi și mijloace pe care noi, croații, să nu le folosim pentru a face ca țara noastră să fie cu adevărat a noastră, și să o curățăm astfel de toți sârbii ortodocși. Toți cei care au venit în țara noastră în urmă cu 300 ani trebuie să dispară. Noi nu ne ascundem intenția noastră. Este politica statului nostru, iar pe durata promovării acesteia nu vom face nimic altceva decât să urmăm principiile de ustași.”
Dr. Mile Budak, Ministrul Educației și Cultelor, nu a pierdut nicio ocazie pentru a-i lumine pe ascultătorii săi cu privire la natura unor astfel de principii. În timpul primului său interviu de presă interviu ca ministru, atunci când a fost întrebat de ce politica Croației vizează minoritățile rasiale și religioase non-croate, răspunsul lui a fost unul simplu și amenințător: “Pentru ei” ( minoritățile ), a spus el, “avem trei milioane de gloanțe.” Această afirmație nu era expresia individuală a unui un ins fanatic. Ci ea era exemplificarea unei politici, planificate la rece de Pavelic în tandem cu Ierarhia catolică, care a fost pusă în mișcare imediat, atunci când naziștii au invadat Iugoslavia. Dr. Milovan Zanich, Dr. Mirko Puk și Dr. Victor Gutich, în calitatea lor de miniștri Ustashi, au declarat fără ezitare că Noua Croație are putea scăpa de toți sârbii din mijlocul ei, și astfel să devină o țară sută la sută catolică, ”în termen de zece ani”.  La data de 22 iulie 1941, planul a fost din nou confirmat oficial de către Dr. Mile Budak: ” Vom ucide o parte din sârbi”, acestea au fost cuvintele lui, ” pe unii îi vom deporta, iar restul va fi forțat să îmbrățișeze religia romano-catolică. Aceasta ultimă parte va fi absorbită de către elementele croate.” Căile și mijloacele de adoptare a unui astfel de sistem au fost adoptate rapid. Cea mai radicală și mai nemiloasă: eliminarea în masă a sârbilor din zonele revendicate teritorial de aceștia din urmă. Potrivit declarațiilor miniștriilor, o treime dintre aceștia urmau să fie deportați în Serbia, o treime să fie “convinsă” să îmbrățișeze catolicismul, iar restul să fie “eliminați” prin alte mijloace.”Alte mijloace” s-a concreizat curând în exterminare biologică și “persuasiune” pentru convertirea forțată la catolicism.
Conversia religioasă și exterminarea însemnau un singur lucru: anihilarea totală a Bisericii Ortodoxe. Care,  s-a dovedit de fapt a fi politica oficială a statului Noua Croație Catolică. O astfel de politică a fost supusă formal votului Parlamentului, printre alții, și de Dr. Mirko Puk, ministrul Ustashi de Justiție și al religiei: “Voi face de asemenea referire la așa-numita Biserica Ortodoxă Sârbă”, a spus el. “În acest sens, trebuie să declar cu emfază că statul independent croat nu poate și nu va recunoaște Biserica Ortodoxă Sârbă.” [ Discursul Dr. Mirko Puk, Ministru al Justiției și Religiei. Exctras dintr-o înregistrare stenografică de la o sesiune ordinară a Adunării Deputaților Croați, în Zagreb, din 25 februarie 1942.]
—————————————————————————————————————————————-
“Groapa Morții”. Un sârb ortodocs este aruncat de viu într-o groapă comună din notoriul lagăr de concentarre de la Jasenovac, 1942.
”Groapa Morții” era rezervată pentru aceia dintre sârbi care îi înfruntaseră pe agenții de conversie la catolicism! Lagărul, atunci când a fost condus de călugărul franciscan, părintele Filipovic, a întrecut în orori pe acela de la tabăra de concentrare de la Dachau. Aceste orori însă la fel de bine se petreceau și în districtele rurale.
La 28 aprilie 1941, de exemplu, trupe de șoc ustași au încercuit satele Gudovac, Tuke Brezovac, Klokocevac și Bolac, din districtul Bjelovar unde au arestat 250 de țărani ortodocși, printre care s-au numărat Stevan Ivankovitch și preotul ortodox, Bozin. După ce i-au dus pe toți pe un câmp, ustașii le-au ordonat apoi să-și sape propriile gropi. După ce au făcut săpate gropile, le-au legat mâinile la spate, i-au îmbrâncit de vii în mormintele lor.
Barbaria aceasta a creat o asemenea agitație, chiar și pentru naziști, care au înființat un comitet pentru a exhuma cadavrele și au făcut fotografii ca dovadă. Procesul verbal a fost inclus într-un document oficial nazist, “Ustachenwerk bet Bjelovar.”
Cadavre ale unor copii care au murit de foame în notoriul lagăr de concentrare de la Jasenovec, al cărui comandant la un moment dat a fost un călugărul franciscan, părintele Filipovic. Părintele Filipovic, în urma avizului părintelui D. Juric, a mai lăsat ca încă peste 2.000 de alți copii ortodocși să moară în timp ce tabăra era încă sub conducerea lui,
Lagărul de concentrare de la Jasenovac s-a distina din cauza numărului de tineri deținuți trimiși acolo. În 1942 lagărul a avut loc peste 24.000 de tineri ortodocși. Douăsprezece mii dintre ei au fost uciși cu sânge rece de către comandantul lagărului.
Lagărele speciale pentru copii au fost înființate în mai multe părți ale Croației. Cei care au fost bolnavi sau prea mari pentru a-și schimba religia au fost lăsați să piară prin neglijență sau au fost pur și simplu masacrați. Un Ustashi, pe nume Ante Urban, un catolic pios, a protestat cu indignare la procesul său de după război, când a fost acuzat că a ucis sute de copii. El a cerut judecătorului să ia în considerare acuzația ca fiind o minciună, deoarece a explicat el, el a ucis personal “doar șaizeci și trei dintre copii.”
—————————————————————————————————————————————-
Triplu program al lui Pavelic a fost făcut să funcționeze simultan pretutindeni, în urma instituirii noului statului croat. Punerea sa în aplicare a fost simplă, directă și brutală. Acesta a variat de la decrete rapide –  emise de noul său ministru al Instrucției Publice, la doar patru zile după atacul lui Hitler (10 aprilie 1941) – care a interzis accesul membrilor Bisericii Ortodoxe Sârbe la intrarea în Universitate, cu excepția cazului în care aceștia renunțaseră la credința ortodoxă, înainte de 10 aprilie 1941; la deportări masive, cum ar fi cele efectuate la data de  4 și 5 iulie 1941, de către ustași din Zagreb; la masacrul de bărbați, femei și copii, cum ar fi acelea de la Kljuch, din 31 iulie, 31 august și 1 și 2 septembrie 1941, atunci când “Ustații zburători” au executat sumar aproximativ 2.000 de sârbi. [Toate crimele descrise în această carte sunt autentice. Pentru atrocitățile de acest fel comise în continuare, a se vedea Memorandumul trimis la Adunarea Generală a ONU în anul 1950 de către A. Pribicevic, președinte Partidului Democrat Independent al Iugoslaviei, și de Dr. V. Belaicic, fostul președinte al Curții Supreme de Justiție a Iugoslaviei. De asemenea, vezi și ”Dokumenti”, compilate de Joza Horvat și Zdenko Stambuk, în  Zagreb, 1946.]
Într-un stat înclinat nebunește spre o politică de exterminare rasială și religioasă, legile și legalitatea lor, atunci când erau examinate, nu erau altceva decât o batjocură tragică. Instanțele extraordinare deja menționate, de exemplu, condamnau întotdeauna indiferent de dovezi și nu permiteau dreptul de a face apel, iar sentințele lor trebuit să fie executate în termen de trei ore de la pronunțare. În felul acesta, astfel de instanțe au condamnat la moarte un număr imens de oameni fără a le oferi vreo oportunitate pentru apărare, iar sentințele lor au fost respectate cu strictețe. În cele mai multe cazuri, instanțele de judecată pedepseau “în mod colectiv “, sub masca unor “procese”. Ca exemplu, un singur judecător, din Zagreb , în termen de două zile – 4 și 5 august, 1941 -, a condamnat la moarte 185 de persoane; apoi acela din Stem, care de la data de 3 august până la 25 august 1942, a condamnat 217 de persoane; procedura de judecată a instanței mobile din Ruma, la data de 3 august 1942, a durat doar două ore și jumătate, timp în care au fost condamnați la moarte douăzeci și șase de sârbi. La Stara Pazova, în data de 8 august 1942, procedurile judiciare au durat doar o jumătate de oră,și optsprezece persoane au primit pedeapsa cu moartea. La Ruma, în data de 10 august 1942, un avocat al apărării numit de ustași, a manipulat apărarea pentru douăzeci și cinci de persoane, pe care el le-a întâlnit pentru prima dată la proces, unde președintele completului de judecată i-a permis să vorbească doar două minute pentru fiecare persoană. Tribunale din Croația, o tragică bătaie de joc la adresa justiției, au fost niște veritabile instrumente de exterminare, așa cum s-a dovedit  faptul că în termen de patru ani un singur complet de instanță mobilă extraordinară, din Zagreb, în frunte cu Ivan Vidnjevic, a condamnat la moarte 2.500 de cetățeni.
Dar în timp ce tribunalele au beneficiat cel puțin de o aparență de legalitate, ustașii au găsit mijloace de a extermina mii de persoane printr-o metodă mai rapidă — de exemplu, trimiterea acestora în lagăre de concentrare și de a dispune apoi de aceștia acolo. Instituirea și supravegherea acestor tabere au fost exclusiv în mâinile Pavelic, care a participat personal la managementul lor. Arestările și deportările în aceste tabere, erau făcute de către ustași care, puteau trimite aici pe orice persoană considerată de ei a fi un “om care nu prezintă încredere “, și unde aveau autoritate absolută de a ucide imediat, la sosire, pe oricine. Într-adevăr, a existat “acordul”, pentru a-l cita pe Ljubo Milos, comandantul lagărului de concentrare de la Jasenovac, “ca toți condamnații la trei ani sau nu, urmau să fie lichidați toți odată” [Toate crimele descrise în această carte sunt autentice. Pentru atrocitățile de acest fel comise în continuare, a se vedea Memorandumul trimis la Adunarea Generală a ONU în anul 1950 de către A. Pribicevic, președinte Partidului Democrat Independent al Iugoslaviei, și de Dr. V. Belaicic, fostul președinte al Curții Supreme de Justiție a Iugoslaviei. De asemenea, vezi și ”Dokumenti”, compilate de Joza Horvat și Zdenko Stambuk, în  Zagreb, 1946.]  În virtutea acestui fapt, deținuți din lagăre au fost uciși fără discriminare, fie individual, fie colectiv, fără măcar o scuză legală. Astfel, în martie 1943, deținuții din lagărul de Djakovo au fost infectați intenționat cu tifos, provocând moartea a 567 de persoane; la 15 septembrie 1941, toți deținuții din lagărul de la Jasenovac, aflați în imposibilitatea de a lucra, cca 600 – 700, au fost uciși;, în lagărul de la Stara Gradiska, 1.000 de femei au fost ucise. Din 5.000 de ortodocși sârbi duși spre lagărul de la Jasenovac, la sfârșitul lunii august 1942, 2.000 au fost uciși pe drum iar restul au fost transferați la Gradina, unde la data de 28 august au fost omorâți cu ciocanele. În lagărul de Krapje, în octombrie 1941, au fost uciși 4.000 de prizonieri; în timp ce în lagărul de Brocice, în noiembrie 1941, 8.000 de prizonieri au fost uciși. Din decembrie 1941 până în februarie 1942, la Velika Kosutarica, la Jasenovac, peste 40.000 de sârbi ortodocși au fost masacrați, în timp ce în lagărul de la Jasenovac, în vara lui 1942, aproximativ 66.000 de sârbi ortodocși aduși din sate bosniace, au fost uciși incluzând și 2.000 de copii.
Copiii nu au fost cruțași deloc, fiind înființate lagăre de concentrare speciale pentru ei. Nouă dintre acestea au fost la Lobor, Jablanac, aproape Jasenovac, Mlaka, Brocice, IJstici, Stara Gradiska, Sisak, Jastrebarsko și Ciornja Rijeka. Uciderea copiilor în aceste locuri trebuie că a fost incredibilă, chiar dacă nu au mai rămas martori oculari, unul dintre ustași a mărturisit:
”La acea vreme erau aduse zilnic femei cu copiii [prunci] lor la lagărul de la Stara Gradiska. Aproximativ paisprezece zile mai târziu, Vrban [Comandantul lagărului] a ordonat separarea tuturor copiilor de mamele lor și i-au închis într-o singură cameră. Zece dintre am primit sarcina să-i transportăm acolo în pături. Copiii se târau pe burtă prin cameră, și un copil a pus un braț și picior pe ușă, astfel că ușa nu putea fi închisă. Vrban a strigat: “Împinge-l!” Fiindcă eu nu am făcut asta, el a lovit ușa și a zdrobit piciorul copilului. Apoi, el a apucat copilul de picior și l-a lovit de perete până când a murit. După aceea am continuat să îngrămădim copiii în acea cameră. Când sala a fost plină, Vrban adus gaz toxic și i-a ucis pe toți. [Declarația dată de martorul Cijordana Friedlender, din notele stenografice ale cazului Ljubo Milos, pp. 292-3]
În timpul procesului său, Ante Vrban a protestat spunând că el nu a ucis personal sute de copii ci “doar șaizeci și trei.” [Din notele stenografice ale procesului lui Ljubo Milos]
În 1942 au existat cam 24.000 de copii în lagărul de la Jasenovac, dintre care 12.000 au fost uciși cu sânge rece. O foarte mare parte din restul, care au fost ulterior eliberați în urma presiunilor făcute de Crucea Roșie Internațională, au pierit pe capete datorită unei intense anemieri. O sută dintre acești copii, în vârstă de până la douăsprezece luni, de exemplu, au murit după eliberarea din lagăr din cauza adăugării de sodă caustică în alimentele lor.
Dr. Katicic, președinte al Crucii Roșii, șocat de aceste crime în masă, a înaintat cel mai puternic protest, amenințând să denunțe în întreaga lume această sacrificare în masă a bebelușilor. Drept răspuns, Pavelic l-a aruncat pe Dr. Katicic în lagărul de concentrare de la Stara Gradiska.
Și asta nu a fost tot. Dar s-au întâmplat orori chiar mai mari – dacă se poate spune că ar putea fi ceva mai rău de atât – în lagărele de concentrare ale lui Pavelic. Au fost cazuri în care victimele au fost arse de vii:
” Incinerarea de la Jasenovac a avut loc în primăvara anului 1942. În felul acesta ustași au dorit să imite lagărele naziste din Germania și Polonia, astfel Picilli a avut ideea de a transforma o fabrică de cărămizi într-un crematoriu, unde a reușit ca din în 7 din 14 cuptoare să facă cuptoare de ardere a cadavrelor de oameni. A existat apoi o decizie de a incinera oameni în viață, când pur și simplu erau deschise ușile mari de fier ale cuptorului iar sârbii erau aruncați de vii în focul deja aprins acolo. Cu toate acestea, acest plan, a declanșat o reacție teribilă din partea celor care urmau să fie arși de vii. Oamenii țipau, a strigau și se apărau cum puteau. Pentru a evita astfel de scene, s-a decis ca până la urmă să-i omoare și apoi să îi ardă. [Idem ca mai sus. A se vedea de asemenea și actul oficial de acuzare al lui Ante Pavelic.]
Reprezentanții “Singurei Biserici Adevărate”(aceea catolică) , nu numai că au știut despre astfel de orori: nu puțini dintre ei au fost autorități în aceste lagăre de concentrare, și chiar au fost decorați de către Ante Pavelic, de exemplu, părintele Zvonko Brekalo, din lagărul de concentrare de la Jasenovac, care a fost decorat în 1944 de către liderul însuși cu “Ordinul Regelui Zvonimir”; părintele Grga Blazevitch, asistent al comandantului lagărului de concentrare de la Bosanski-Novi; fratele Tugomire Soldo, organizator al marelui masacrul a sârbilor din 1941, și alții. Cele mai grave abominații care s-au putut petrece vreodată cu greu ar putea depăși faptele acestor indivizi, cei mai josnici trădători ai civilizației și ai omenirii.
Posted in Holocaustul Vaticanului | Tagged | Leave a comment

Holocaustul Vaticanului-Capitolul 3 – Nașterea unui monstru. Statul catolic independent, Croația.

Yugoslavii au fost luați prin surprindere. Dar nu pentru mult timp. Două zile mai târziu, pe 27 Martie 1941, o lovitură de stat anti-nazistă, concepută de generalul Mirkovic, a răsturant guvernul yugoslav pro-nazist. În timp ce restul Yugoslaviei celebra acest eveniment la Zagreb, sârbii au găsit, lipite pe ușile locuințelor lor, afișe pline cu mesaje de amenințări. Pavelic, cel care cu doar câteva zile înainte fusese retras din primplanul vieții politice, a devenit brusc personajul cheie în derularea unor acțiuni febrile. Au fost trimise ordine către toți ustașii atât din interiorul Yugoslaviei cât și din exteriorul acesteia, ca toți să fie pregătiți de acțiune. Liderii Ustași din Germania și din Italia s-au deplasat în mare grabă la frontiera Yugoslaviei. Armata germana s-a deplasat împreună cu aceștia. La data de 6 aprilie 1941, Hitler a atacat Regatul Yugoslav.

Mulți dintre adepții lui Pavelic au fraternizat cu invadatorii naziști; alții și-au îndreptat armele fățiș împotriva Yugoslaviei; mulți alții au devenit trădători – de exemplu, colonelul Kren, un fanatic activist, membru secret al armatei lui Pavelic, Ustashi, a zburat de la aerodromul din Belgrad cu scopul de a oferi forțelor aeriene naziste locația exactă a tuturor aeronavelor yugoslave, și care a avut drept consecință distrugerea la sol, a aeronavelor yugoslave, de către bombardamentele naziste, direcționate de Kren. Datorită acțiunii ustașului Kren, întreaga forță aviatică a Yugoslaviei a fost anihiliată dintr-o singură lovitură.
În timp ce Belgradul ardea încă în flăcări după bombardamentele naziste, Ante Pavelic li s-a adresat prin radio croaților: ”Soldați croați,” au fost cuvintele lui, ”folosiți toate armele voastre împotriva soldaților și ofițerilor sârbi. Noi luptăm deja, umăr la umăr, alături de noii noștri aliați, Germania și Italia.”
La data de 7 Aprilie, Guvernul Yugoslaviei a părăsit Belgradul și s-a instalat în Muntenegru. Două zile mai târziu, la data de 9 aprilie, Vladko Macek, vice-președinte, a dezertat la rândul său. Macek era croat, catolic, și lider al Partidului Țărănescu Catolic Croat. Ba mai mult, pe când activa ca lider al acestui partid, el a complotat permanent cu Italia Fascistă pentru dezintegrarea Yugoslaviei. Încă din anul 1939, Macek stabilise conatcte cu Mussolini, care fusese de acord să plătească 20 milioane de dinari pentru a finanța complotul său separatist – adică de a distruge Yugoslavia pentru a crea Statul Catolic Fascist al Croației, și care a fost prezentat de către nimeni altul decât Ministrul Fascist de Externe, Contele Ciano. (1 – Vezi Jurnalul lui Ciano, prefațat de către Sumner Welles, Doubleday & Co, Inc., 1946, paginile 46, 48-50, 60, 87, 97).
Ministrul Comerțului, un alt catolic, a urmat exemplul lui Macek, iar curând după asta exemplul său a fost un urmat de un al treilea ministru, care în mod mișelesc și pentru multă vreme nu numai că a fost membru Ustashi dar de asemenea era agent al de informații nazist. Concret el a fost agentul de legătură cu spionul nazist în Yugoslavia, D. Tomljenovitch, fost ofițer austriac și catolic, căruia îi oferea în detaliu toate deliberările secrete ale apărării ținute în Cabinetul yugoslav, și al cărui membru era.
În urma a toate acestea, când Slavko Kvaternic, sosea la Zagreb din Italia, și anunțând formarea statului independent Croația, Macek i-a îndemnat pe adepții săi să recunoască noul stat: ”Îi invit pe toți membrii Partidului Țărănesc din Croația să recunoască schimbarea, pentru a ajuta Noua Croație, și, mai presus de orice, să fie loiali și supuși tuturor legilor acesteia.” (2. Memoriile Organizației Musulmane din Yugoslavia, de la Comitetul Național pentru Europa Liberă, New York, Mai, 1950). În doar câteva zile, toți membrii secreți ai organizației catolice teroriste conduse de Pavelic, angajați în administrația civilă dar și în armata yugoslavă au ieșit la vedere, provocând dezastre oriunde apăreau; și asta de o manieră atât de categorică încât reușiseră să paralizeze urmărirea penală pentru crime de război împotriva lui Hitler.
Evidențiindu-se de o manieră sinsitră printre toți, Ustașii au declanșat atacuri viguroase pe la spatele unităților armatei yugoslave; în timp ce alții, ustași, din chiar rândurile armatei yugoslave aveau grijă să ducă la îndeplinire acțiunile Coloanei a Cincea, așa încât nimic să nu împiedice buna desfășurare a planului lor. Ofițeri ustași, precum colonelul Kren, au fugit la germani cărora le-au divulgat informații militare de-o importanță vitală. Unitățile paramilitare ale lui Maceck, ”Garda Țărănească” s-au transformat imediat în Ustași și au dezarmat unitățile militare ale armatei Yugoslave. Dezorganizarea la scară creată de către catolicii extremiști a fost de așa natură încât a devenit factorul primordial care a permis cucerirea rapidă de către naziști a Yugoslaviei.
Acest lucru a fost confirmat de către Lorkovitch, Ministrul Afacerilor Externe al statului independent al Croației, în plin Parlament (Februarie 1942):
”Datorită suportului poporului croat și a revoluției croate, care au scurtat durata războiului în Yugoslavia, pierderile germanilor și italienilor fiind foarte reduse, Yugoslavia și-a dat ultima suflare la granița de est a Serbiei.” (3. W.D. Isla, Commentaires sur les Problemes Yougoslaves, p. 45, Geneva, 1944.)
Promovarea unui organism atât de mare al trădării în interiorul Yugoslaviei ar fi fost imposibilă fără cooperarea activă a Bisericii Catolice. Bandele teroriste ale lui Pavelic, Ustași, au fost încurajate moral și susținute financiar de către ea. Într-adevăr, coloana lor vertebrală era formată din preoți, călugări, și chiar și episcopi. Mănăstirile erau folosite ca sedii clandestine pentru cartierele generale ale Ustași, cum mult timp înainte ca naziștii să atace Croația. Activitățile secrete separatiste și militare au fost ascunse mulți ani sub mantia religiei. Preoția catolică din Croația, Herțegovina și Dalmația convoca în mode repetat așa-numitele congrese euharistice, care în realitate se întruneau în scopuri extremiste pentru atingerea un scopuri politice (de exemplu: cele ținute în Pozega mai devreme de anii 1940, sub numele fictiv de Congregația Mariei).
Diversele mișcări ilegale teroriste, semi-militare, au fost de asemenea ascunse sub mantaua religiei. Multe dintre acestea erau afiliate unor organizații catolice sub directa supervizare a Acțiunii Catolice, și care era controlată strict de Ierarhia Catolică – de exemplu, Frăția Cruciaților, cu aproape 540 de societăți și 30.000 de membri; Surorile Cruciaților, cu 452 de societăți și 19.000 de membri; Asociația Studenților Catolici, Domagoj și altele similare.
Cei mai mulți dintre membrii unor astfel de organizații religioase erau implicați în acte de sabotaj, de terorism, și un mare număr dintre aceștia au participat chiar la dezarmarea mișelească a armatei Yugoslaviei, în urma atacului lui Hitler. Imediat ce aceștia au ieșit la vedere, cei mai mulți dintre ei au devenit autorități în rândurile Ustași, funcționari în comisiile Ustași, șefi de consilii regionale, și chiar șefi ai unor lagăre de concentrare. Președintele Marii Frății a Cruciaților, Dr. Feliks Niedzelski, a fost nominalizat ca Vice-Guvernator Ustași al Bosniei și șef administrativ al Tineretului Ustași, în timp ce Părintele Grga Peinovic, de asemenea director al Cruciaților Catolici, a fost numit ca Președinte al Biroului Central Ustași de Propagandă. (4. Vezi Nedelja, August 10, 1941.) Mulți dintre preoții Frăției Cruciaților și ai Acțiunii Catolice
—————————————————————————————————————————————-

Arhiepiscopul Stepinac, capul ierarhiei catolice croate, îl salută pe Ante Pavelic la deschiderea guvernului Ustași în Zagreb, 23 Februarie 1942.
Stepinac a fost un partener constant, zelos și eficient al dictatorului Pavelic. El a susținut guvernul Ustași de la început și până la sfârșit. Ba mai mult, chiar și după ce Croația Ustashi s-a prăbușit după dezintegrarea Germaniei Naziste.
Stepinac nu a fost doar Cap al Consiliului Episcopal Croat și al Comitetului de Conversie care se ținea de politica de conversie forțată la catolicism, el a fost nimeni altul decât Vicarul Apostolic Militar al Armatei Ustashi.
Când Croția Ustashi a căzut în anul 1945 ca rezultat al înfrângerii Germaniei Naziste și al fugii lui Pavelic, pentru a-și salva viața, arhiepiscopul Stepinac, într-un efort zadarnic de salvare a regimului, i-a succedat lui Pavelic ca, cap al Croației Ustashi.
Stepinac a poruncit ținerea unor ceremonii speciale, în toate bisericile catolice, și ocazionate de celebrarea zilei de naștere a lui Pavelic, și a invocat frecvent binecuvântarea lui Dumnezeu asupra trupelor Ustași.
—————————————————————————————————————————————-
au primit sau au dat lecții de pregătire militară, sau au depus jurământul în calitate de ofițeri ai unor formațiuni Ustași – de exemplu, Părintele Radoslav Cilavas, un călugăr franciscan, care în zilele de 10 și 11 aprilie 1941, a dezarmat jandarmeria locală, a ocupat Oficiul Poștei, și a schițat strategii locale pentru a preveni mobilizarea armatei yugoslave; sau Părintele Capelan Ivan Miletic, care, în colaborare cu naziștii, a condus bande de luptători de gherilă împotrivă guvernului yugoslav. În Herzegovina centrul mișcării Ustași a fost situat în mănăstirea franciscană și în liceul Siroki Brijeg.
În aceeași zi în care armata germană pătrundea în capitala Croației, unul dintre liderii Ustași, Kvaternic, proclama Statul Independent al Croației (10 aprilie 1941), și, în timp ce se dădeau încă lupte între armata germană și cea yugoslavă, în munții Bosniei, Arhiepiscopul Stepinac l-a sunat pe liderul Ustași și a cerut tuturor croaților ca să sprijine Noul Stat Catolic. În chiar ziua aceea, ziarele din Zagreb au avut grijă să anunțe ca toți sârbii ortodocși rezidenți în noua capitală catolică trebuiau să părăsească orașul în maxim 12 ore, și că oricine va fi găsit că adăpostește un ortodocs să fie imediat executat. La 13 aprilie, Ante Pavelic a sosit la Zagreb din Italia. Pe data de 14, arhiepiscopul Stepinac a venit personal să-l întâlnească și să-l felicite pentru îndeplinirea muncii sale de-o viață. Dar care era munca de-o viață a lui Pavelic? Crearea a probabil celei mai nemiloase tiranii fasciste care existase vreodată și care a dezonorat Europa.
Instituirea dictaturii lui Pavelic a fost rapidă, eficientă, și nemiloasă. Imediat de la întoarcerea sa, el a reorganizat Ustași pe întreg teritoriul noului stat prin înființarea unor branșe locale, cunoscute sub numele de Stozer, Logor, Tabor și Zbir, prin care el a declanșat o adevărată domnie a terorii. Obiectivul uciderilor și crimelor sale sistematice, al torturilor, și al masacrelor la scară masivă, nu a fost altul decât exterminarea totală a tuturor necatolicilor și a tuturor elementelor anti-fasciste de pe cuprinsul Noului Stat.
Concomitent cu reorganizarea Ustași, Pavelic a înființat un organism politic modelat după cel al Gestapo-ului Nazist și al OVRA Fascistă, denumit Ustashka Nadzorna Sluzba (Serviciul Ustaș de Supraveghere), care a exercitat un control absolut asupra întregii populații. Acest Gestapo ustași era din diferite tipuri de poliție: Poliția Ustași; Serviciul de Informații; Poliția Apărării; Serviciul Securității;
—————————————————————————————————————————————-

La deschiderea Parlamentului Ustashi, arhiepiscopul Stepinac, după rostirea unor rugăciuni speciale la o ceremonie din catedrală, a poruncit intonarea unui solemn Te Deum, ca mulțumire Atotputernicului pentru înființarea dictaturii Ustași.
La 13 Aprilie 1941, Pavelic a ajuns la Zagreb. La 14 Aprilie, Arhiepiscopul Stepinac l-a binecuvântat pe Pavelic.
De Paște, 1941, Stepinac a anunțat solemn la catedrala din Zagreb înființarea Statului Catolic Independent Croația.
La 28 Aprilie 1941, el a emis o scrisoare pastorală, prin care ordona clerului croat să susțină Noul Stat Croat.
La 28 Iunie 1941, Stepinac, împreună cu alți episcopi, l-au vizitat pe Pavelic. După ce i-au promis o totală cooperare acestuia, Stepinac s-a rugat pentru el. ”Îl rugăm pe Domnul Stelelor să-ți dea binecuvântarea sa divină, ca lider al poporului nostru,” au fost cuvintele lui Stepinac.
În fotografie, Stepinac îl însoțește pe Pavelic către catedrală, după ce s-a rugat pentru acesta și pentru Ustași.
—————————————————————————————————————————————-
Biroul Suprem pentru Ordine Publică și Securitate; Poliția Regională; Jandarmeria; Poliția Militară; Brigăzile de apărare; Serviciul de Securitate de la Poglavnik, un serviciu de pază; Jandarmeria de Reyervă; Poliția de Pază; și Poliția Industrială. În paralele cu acestea, Pavelic a înființat instanțe extraordinare, denumite Prijeke Sud; Pokretni Prijeki Sud (Curți mobile); Izvanredni Narodni Sud (Tribunale Extraordinare ale Poporului); și Veliki Izanredni Narodni Sud (Marele Tribunal Extraordinar al Poporului). Aceste curți, treizecișipatru la număr, dădeau sentințe conform unei proceduri care nu îi permitea pârâtului nicio posibilitate de apărare. Judecătorii, toți jurați Ustași, codamnau fără nicio examinare a acuzației, ci doar pe baza unei responsabilități colective. Aceste tribunale puteau să pronunțe doar sentința cu moartea, și împotriva căreia nu era permis niciun apel.
Pe lângă adoptarea legislației speciale vizând pe oricine ar fi refuzat să accepte Noua Croație, pentru a permite oragnizațiilor de poliție să facă arestări, deportări, execuții la cerere, iar tribunalelor speciale să condamne la moarte pentru cele mai mărunte pretexte, chiar așa întâmplându-se, pentru a mobiliza întreaga mașinărie a statului cu scopul legalizării terorii, Pavelic a făcut asta printr-un Ordin Statutar ”Cu referire la Conducerea tuturor Persoanelor Indezirabile și Periculoase în Lagăre de Detenție și Concentrare.”, datat la 25 septembrie, 1941. În virtutea aceasta Poliția Ustași de Supervizare putea trimite ”orice persoane indezirabile și periculoase în lagăre de detenție și concentrare.” (pares. I și 3). Niciun apel nu era permis împotriva unei astfel de decizii.
În cel mai scurt timp, Pavelic și Ustași au devenit arbitrii libertății, ai vieții și ai morții, ai tuturor bărbaților, femeilor și copiilor din Noul Stat Croația, care în doar câteva săptămâni s-a transformat în cel mai nemilos stat fascist din lume, depășind chiar și Germania Nazistă. Și care a fost atitudinea bisericii catolice atunci când ea s-a confruntat cu o asemenea transformare abominabilă? Biserica Catolică, reprezentată prin Ierarhie și prin Presa Catolică, a urmat exemplul lui Stepinac, declanșând imediat o campanie febrilă de laude aduse lui Pavelic și lui Hitler. Un lider al Cruciaților scria:
”Dumnezeu, care conduce destinele națiunilor și controlează inimile regilor, ni l-a dat nouă pe Ante Pavelic și l-a condus pe liderul unei națiuni aliate și prietenoase, Adolf Hitler, să folosească victoriile trupelor sale pentru a-i împrăștia pe opresorii noștri și astfel să ne permită nouă să creem Statul Independent al Croației. Slavă lui Dumnezeu, via noastră recunoștință lui Adolf Hitler, și o infinită loialitate șefului nostru, Ante Pavelic.” (Nedelja, April 27, 1941)
Câteva zile mai târziu, la 28 aprilie 1941, Stepinac a emis o scrisoare pastorală, cerând întregului cler al Croației să sprijine și să apere Noul Stat Catolic al Croației.
La sărbătoarea Paștelui din anul 1941, Stepinac anunța de la Catedrala din Zagreb înființarea Statului Independent al Croației, acordând binecuvântarea solemnă a bisericii și a Vaticanului lucrării lui Pavelic. După promisiunea unei cooperări din toată inima a întregi conduceri a bisericii, arhiepiscopul l-a binecuvântat solemn pe Pavelic, ca lider al poporului Croației: ”În timp ce noi vă transmitem salutul nostru cordial, în calitatea dvs de șef al Statului Independent al Croației, îl implorăm pe Domnul Stelelor să vă dea binecuvântarea divină, ca lider al poporului nostru.” Pavelic, după cum vă amintiți, era acela care nu cu mult timp înainte primise sentința de condamnare la moarte pentru asasinate politice: odată de Tribunalul Yugoslaviei și încă odată de Tribunalul din Franța pentru uciderea regelui Alexandru și a ministrului francez de externe, Barthou.
În ceasul triumfului său, Pavel nu i-a uitat pe toți aceia care ajutând la nașterea unui regat puternic și unit al Yugoslaviei contribuiseră la moartea vechii alianțe în Balcani, dintre Austria și Vatican, el ordonând confiscarea tuturor averilor privind ”oricare persoanè care îi susținuse voluntar pe aliați împotriva Austro-Ungariei Catolice din timpul Primului Război Mondial” (Ordin Statutar din 19 aprilie 1941.)
Această ultimă mișcare, ca alte numeroase cu un caracter mult mai tiranic, a fost urmărită cu fascinație de Vatican, locul în care ucigașul regelui Alexandru era văzut ca un mare erou, binecuvântat de nimeni altcineva decât Papa Pius XII lea însuși, care și-a dăruit protecția sa papală pentru ucigaș și pentru Noua Croație. Și asta nu a fost destul. Papa Pius XII, cel mai sfânt dintre papii moderni, a țesut unele dintre cele mai nesfinte legături, având ca obiect conferirea creaturii sale politice, devotatul regicid Pavelic, a unei staturi similare unui rege. Pentru Biserica Catolică, regii urmează ca importanță după dictatorii catolici, potrivit cu vederile ei politice retrograde.
—————————————————————————————————————————————-

La o reuniune Ustași. (De la dreapta la stânga), Arhiepiscopul Stepinac, Generalul Roata, Comandantul Forțelor Fasciste de Ocupație din Yugoslavia; Activistul Marsbai Slavio Kvaternic; și Comandantul Forțelor Germane de Ocupație din Croația.
Ca  Vicar Apostolic Militar al Armatei Ustashi, Arhiepiscopul Stepinac a avut funcții politice și militare, reunindu-i pe Fasciști, Naziști și pe Comandanții Ustași.
La un moment dat, Stepinac a condus gherilele Ustați, după fuga lui Pavelic.El a stabilit contacte și a coordonat bandele rispite ale Ustași, îndrumându-i pe preoți și pe călugări să acționeze ca legături pentru aceștia.
Când, în cele din urmă, la 8 Noiembrie, Croația Ustași s-a dezintegrat, Stepinac a reconsacrat Cruciada Ustași, cu un îndemn în propria sa capelă. După care el a primit ”o promisiune de la intelectualii Ustași” că vor lupta până la sfârșit pentru eliberatorul Croației Ustași.
El s-a aflat în contact permanent cu detașamentele Ustași, organizând raiduri asupra satelor și orașelor ortodoxe. De asemenea el a colaborat cu forțele naziste de ocupație, atât din interiorul Croației cât și din afara Croației.

Ante Pavelic, inspiratorul, creatorul și liderul Statului Catolic Independent Croat. El a angajat terorismul, extremismul politic și fanatismul religios cu asemenea cruzime, într-o măsură mult mai inteligentă decât cei doi protectori principali fasciști, Benito Mussolini și Adolf Hitler.
El a fost creierul care a stat în spatele uciderii regelui Alexandru precum și a altor crime politice care au precedat dezintegrarea Yugoslaviei și au contribuit astfel la ridicarea super-nazistului, super-catolicului său Stat Independent  Ustași al Croației. El s-a bucurat de protecția Papei Pius XII, care l-a ajutat prin mijloace diplomatice dar și financiare să-și atingă obiectivul său final.
Când Croația Ustași s-a prăbușit, Pavelic s-a ascuns la Vatican, apoi, deghizat în călugăr, a zburat spre Argentina unde a înființat un Guvern Ustași în exil, așteptând ”Ziua” revenirii sale. Diverși ierarhi catolici l-au ajutat pe acesta în exilul său. Actele de terorism, mirosind a război, au reînceput. Pavelic a căzut victimă unei crime plănuite de el însuși. El a murit la scurt timp înainte și după moartea celor doi principali susținători ecleziastici ai săi, Papa Pius XII și Cardinalul Stepinac, visând încă la o nouă resurecție a Croației Catolice Ustași.
—————————————————————————————————————————————-
Tronul Croației, la început, fusese atribuit viței Hapsburgilor – în speță lui Otto. Dar pentru că Hitler suferea de o fobie anti-Hapsburgică, planurile trebuiau a fi într-un fel modificate. S-a renunțat la Otto. Prin urmare a fost inițiată o febrilă explorare asupra capetelor încoronate din Europa nazificată. Virtutea primordială a noului rege trebuia să fie una evidentă: trebuia să fie ”persoană grata” înaintea fuhrerului. Pronia Catolică, care a oferit o neîntreruptă înșiruire de urmași ai lui Petru – sau, pentru mai multă actualitate, o înmulțire a dolarilor lui Petru – a probat încă odată că, cornul abundenței sale putea încă să furnizeze o lume confuză, datorată tuturor erorilor republicanismului, prin sporirea treptată a unei mărfi prețioase: regii. De-acum regii deveniseră foarte rari, și doar în situații excepționale. Prin urmare, era necesar ca o comisie excepțională să aleagă un om excepțional. Iar omul a fost: Papa Pius XII.
Pius XII era beneficiarul binecuvântărilor – care va să zică, al fenomenelor despre care se spune că-i însoțesc doar pe sfinți, aceștia fiind privilegiați (înaintea lui Dumnezeu). Și asta chiar dacă astfel de fenomene urmează, ca o regulă, după moarte și întotdeauna atunci când o examinare rațională a miracolelor a devenit deja imposibilă. În timpul Conclavului din 1939, convocat pentru alegerea unui nou papă, Cardinalul Pacelli a fost vizitat de către Pius X în persoană. Pius X a anunțat că următorul papă va fi el, Pacelli. Așadar un miracol. Trebuia să fie, întrucât Pius X murise cu aproape trei decenii mai devreme. Pacelli a fost ales, într-adevăr, papă. Faptul că el însuși a votat pentru el, nu a afectat cu adevărat problema. Pacelli a devenit Papa Pius XII, alegând numele de Pius în onoarea lui Pius X. (6. Pius XII a pretins că l-a văzut pe Pius X în timpul conclavului din 1939, și că mai târziu avea să fie numit următorul papă, așa cum îi fusese prezis. Pentru mai multe detalii, vezi ”The Cross”, organ al ”Passionist Fathers”, Dublin, martie 1948).
10 ani mai târziu, în 1950, Pius XII, după ani de răbdare pentru auto-canonizarea sa, a văzut soarele descriind un zig-zag pe cerul Romei. Nu odată, să se știe, ci trei zile la rând. Și ca și cum asta nu era îndeajuns, chiar Maica Domnului i s-a arătat lui, într-o sferă zguduitoare, ”într-un spectacol de mișcări cerești prin transmiterea unui mesaj mut dar elocvent către Vicarul lui Cristos. ” (7. Acest lucru s-a derulat trei zile la rând, 30 și 31 Octombrie și 1 Noimebrie, 1950. Descrierea oficială a acestui miracol repetitiv, oferită de către delegatul special al lui Pius XII, Cardinalul Tedeschini, a fost următoarea: Sfântul Tată (Pius XII) și întors privirea sa de la grădinile Vaticanului către soare, și ochii săi au fost schimbați la vederea minunii Văii de la Fatima… El a putut să o vadă pe Maria ținând viața soarele în mâna sa. Soarele era tulburat, tot o convulsie, transformat într-o imagine a vieții, într-un spectacol de mișcări cerești prin transmiterea unui mesaj mut dar elocvent către Vicarul lui Cristos.” Cardinalul Tedeschini, la Altarul de la Fatima, Portugalia, 13.10.1951. A se vedea lumea și presa catolică, 14-15-16.10.1951. Pentru mai multe detalii ale viziunilor născocite de papalitate și obiectivele politice ale născocitorilor lor a se vedea IMPERIALISMUL CATOLIC ȘI LIBERATEA LUMII, DE Avro Manhatan, (500 pp.) ) Așadar nu era dificil pentru un asemenea sfânt-special succesor al lui Petru, să găsească un rege demn. Faptul că Pius XII a dus tratative discrete, negocieri grele, cu Mussolini au fost mușamalizate. Și alesul? Victor Emanuel, Regele Italiei, pe care nu cu mult timp înainte Pius XII îl binecuvântase cu titlul de ”Împărat august și înțelept al Etiopiei, (Cuvinte folosite de către Pius XII, 21 Decembrie 1939, când l-a binecuvântat pe Regele Victor.) în urma crudei cuceriri de către Italia Fascistă a Abyssiniei Copte,
—————————————————————————————————————————————-

Papa Pius XII (1939-1958) a fost un diplomat genial, un politician viclean. Aceste trăsături au făcut din el una din figurile remarcabile remarcabile ale timpurilor noastre. O piesă pereche pentru prietenii săi fasciști și dictatori comuniști. El, mai mult decât oricine altcineva din afara Germaniei, l-a ajutat pe Hitler să ajungă la putere. A făcut acest lucru prin orientarea Partidului Catolic German dar și a liderilor catolici, în sprijinirea Fuhrerului.
Obsesia permanentă a lui Pius era comunismul. După Primul Război Mondial, el a aliat biserica catolică cu Fascismul Italian, Spaniol și German, precum și cu USA după al doilea război mondial. El a devenit principalul instigator al Războiului Rece care a urmat.
Pe lângă că era nemilos în chestiunile politice, el a fost lipsit de scrupule în acelea legate de religie. El s-a autosanctificat invocând niște miracole. El a susținut că Fecioara Maria a făcut miracole pentru el personal. El a susținut de asemenea că însuși Iisus Hristos l-a vizitat pentru a-i vorbi.
El a practicat nepotismul, prin acordarea de titluri nemeritate, bogății și privilegii propriei sale familii.
El a fost la fel de paranoic ca Hitler sau Stalin. El a transformat Biserica Catolică într-un instrument politic global, folosindu-se de mulțimile catolice ca de niște cărți la un joc de noroc, pentru propriile sale ambiții ideologice.
—————————————————————————————————————————————-
unde fascismul și catolicismul s-au unit pentru implementarea civilizație fascisto-catolice. Regele Victor, altminteri un o mărunt fizic, a dat dovadă de un mare curaj. El era deja resemnat sub povara a două coroane: coroana regatului Italiei și coroana imperială a Abyssiniei. Însă ideea celei de-a treia coroane, aceea a Croației, l-a însuflețit de cea mai admirabilă convingere că trei coroane pe capul unui singur om ar putea apărea în ochii maselor nemulțumite ca o nedreptate socială reală. Așa că, Victor, pentru prima dată în viața sa, a luat o decizie. Spre decepția celei mai virtuoase trinități, Papa, Ducele și Pavelic, el a rostit un cântecel foarte cunoscut, ”Acuma chiar, că e prea mult, și pentru mine chiar.” și a refuzat. După o clipă de nedumerire, și discuții în pripă cu ceilalți doi membri ai trioului, Pius XII, mulțumită unui indiciu supranatural, a găsit un înlocuitor neprețuit: vărul lui Victor, Ducele de Spoleto.
Viața unui simplu duce din zilele noastre este oarecum plictisitoare. Ducele de Spoleto, de asemenea un duce plcitisitor, s-a născut cu o ambiție peste media unui duce obișnuit. Prin urmare, atunci când norocul politic i-a surâs în cale, el s-a agățat de această ocazie cu ghearele și dinții. După ce s-a asigurat că capriciosul caporal austriac, la origine un simplu om de rând, care se autoproclamase el însuși cancelar al Germaniei, i-a aprobat numirea, în al doilea rând că fiul unui fierar din Romagna(Mussolini) îi va zâmbi și la urmă dar nu în ultimul rând că Sfinția Sa Pius XII i-a dat tripla binecuvântare, el a acceptat sceptrul Croației cu obrazul împurpurat. Un nume demn de o astfel de coroană a fost ales, aprobat și salutat. Și iată cum un simplu duce necunoscut a devenit dintr-o dată capul unei noi dinastii în Regatul Croației, și a devenit Majestatea Sa cea Înaltă, Tomislav II.
La o astfel de veste o masivă delegație Ustași, condusă de către Ante Pavelic, s-a grăbit la Roma, unde, în scaunul Imperiului Fascist, la data de 18 Mai, 1941, înscăunarea lui Tomislav II a fost primită cu saluturi militare, saluturi fasciste și urale. La Vatican, bucuria Papei a fost fără margini. Cu toate acestea inima sa era puțin mâhnită că nu a putut binecuvânta în mod deschis triumful politic al finului său. Pius XII era capul Bisericii Universale. Catolicii, la vremea aceea, luptau cu milioanele alături de Aliați să zdrobească Lumea Fascistă cu care Pius XII se afla în relații atât de cordiale. În plus, Pius era deopotrivă cap al Statului Vatican și ca atare – ce coincidență fericită! – el însuși rege. Dacă l-ar fi recunoscut pe noul său coleg regal în acel moment, asta ar fi dus la interpretări în lumea democratică ca o încălcare a ”neutralității papale.” Sfinția Sa, prin urmare, a trebuit să dea dovadă de prudență.
Papii pretind că ei pot deschide porțile – atât în ceruri cât și în iad. Și asta pentru că ei dețin cheia Sfântului Petru. Dar adeseori ei deschid ușile în aceeași manieră în care o fac mai toți, pe pământ. Iar lumea, așa cum este ea, contează cel mai mult. Adică, atunci când porțile oficiale ale diplomației trebuie să rămână închise, atunci ele așa rămân: închise. Adept al machiavelismului, în golden-age, Pius XII a rezolvat triumfător această cimilitură. El l-a primit bine pe regele Tomislav cu doar o zi înainte de ceremonia încoronării sale. Cine ar fi putut comenta despre o încălcare a ”neutralității papale”? Ducele de Spoleto, oficial, nu era încă rege. Sfinția sa, Papa, l-a primit pe acesta înainte ca să devină legal Majestatea Sa cea Înaltă, Regele Tomislav II.
În aceeași zi, Croația a fost proclamată oficial ca regat. Ucigașul moral al Regelui Alexandru al Yugoslaviei – adică Pavelic – a beneficiat de o audiență foarte privată, de lungă durată, la Papa. A fost acceptat doar un stenograf, adus de către precautul Pavelic, și care a fost pus să jure că nu va vorbi niciodată despre ce a auzit. Încurajat de cuvintele papei, Pavelic l-a sunat pe Mussolini, cu care a semnat un tratat. În urma a toate acestea, neobositul Sfânt Părinte l-a primit și l-a binecuvântat pe Primul Ministru al lui Pavelic precum și întreaga delegație Ustași. Din nou, cine ar putea să eticheteze acest lucru ca fiind o încălcare a ”neutralității papale”? Fiindcă toți acești membri ai delegației au fost primiți nu ca șefi ai guvernului Noii Croații ci ca ”simpli catolici”, așa cum s-a relatat în ”Osservatore Romano”, Honi soil qui mat y pense. Chiar și așa însă, semnificația reală a acestei primiri nu a scăpat acelora care au știut despre ea. Pius XII le-a acordat tuturor membrilor acelei delegații o audiență specială, și nu pentru că erau niște ”simpli catolici”: el i-a primit special, i-a binecuvântat special, și în mod special s-a rugat pentru ei, ca membrii ai Bisericii Mamă, și care mai presus de orice, erau reprezentanții nou născutului Stat Catolic al Croației Independente, o creatură politică hrănită cu încăpățânare și promovată prin cruzime de către cel mai malign dintre toți uneltitorii, Vaticanul.

Posted in Holocaustul Vaticanului | Tagged | Leave a comment

Holocaustul Vaticanului-Capitolul 2 – Anul Asasinatelor Politice.

Într-o zi a anului 1933, un feroviar austriac a făcut o descoperire despre care el credea că ar putea fi de interes și fiind gata să informeze conducerea Uniunii Sindicatelor Feroviare a fost abordat de către un funcționar al guvernului austriac. Care a fost prețul pentru tăcerea sa? Dacă el era dispus să uite totul despre anumite mărfuri din anumite vagoane, recompensa sa ar fi fost punerea la dispoziția sa a unei mari sume de bani. Feroviarul a respins oferta, a furnizat informația Uniunii, care la rândul său a dat-o imediat presei.

Și astfel, peste noapte, un eveniment obscur a făcut senzație internațională, și ceea ce Guvernul Catolic Austriac încercase să păstreze până atunci în cel mai mare secret, a fost făcut cunoscut întregii lumi. Cancelariile de politică externă ale Europei au început să vuiască despre o activitate neobișnuită ale cărei ițe duceau la un vast complot internațional – care prinsese în mrejele sale o jumătate de duzină de țări – iar acum începeau a ieși la lumină.

Ceea ce descoperise sindicalistul feroviar era că, Austria implicată masiv în afaceri cu armament cu încuviințarea dictatorului catolic Dollfuss. În acea perioadă, Austria împreună cu celelalte state învinse se presupunea că nici nu cumpăra și nici nu vindea armament, și nici să aibă vreo legătură cu vreo parte interesată de producția de armament. Descoperirea a arătat Europei că în Austria Inferioară, fabrica de armament de la Hinterberg, era în plină producție. Ba mai mult, fabrica austriacă nu producea arme pentru Austria, ci pentru Ungaria semi-fascistă. Înalte oficialități ale guvernului austriac, dintre care un procent covârșitor provenea din catolici fervenți, semi-fasciști, sau chiar fanatici fasciști,e rau implicați în contrabanda cu armament.

Afacerea a făcut furori în politica vremii. Și acesta era doar vârful aisbergului. Armele care fuseseră descoperite, nu erau pentru Ungaria; ele urmau doar să staționeze temporar în Ungaria, într-un depozit. Destinația lor nefiind alta decât Italia Fascistă. Și măcar dacă acesta ar fi fost sfârșitul poveștii, descoperiea din Austria ar fi avut suficiente și serioase repercursiuni internaționale. Dar nici vorbă de așa ceva. Investigațiile ulterioare au dovedit faptul că destinația finală a armamentului viza niște anumiți separatiști care, în acord cu Mussolini, plănuiau o insurecție armată pentru ieșirea de sub autoritatea guvernului lor central. Separatiștii: anumiți naționaliști catolici din Croația. Guvernul central împotriva căruia voiau ei să lupte: era acela al Regatului Yugoslaviei.

Asocierea unor astfel de extremiști cu o mare forță ofensivă, a transformat astfel o afacere pur regională într-un complot internațional. Acest lucru a dat naștere unor periculoase complicații internaționale, nu numai de natură politică și diplomatică dar și cu o tentă rasială și religioasă la fel de mult, care prin violarea granițelor naționale au influențat politicile externe și interne din diferite țări, dintre care una a fost Italia Fascistă. Mussolini și-a dezvoltat propriul plan de vastă expansiune în zona Balcanilor. Unul dintre principalele mijloace de atingere a acestui plan consta în dezmembrarea parțială sau, dacă era cu putință, totală a Yugoslaviei. Acest lucru ar fi dus nu numai la dispariția unei pietre de poticnire pentru ambițiile fasciste legate de Balcani, dar totodată și la încorporarea în Italia Fascistă a fostelor provincii din Yugoslavia, dintre care cea mai râvnită era Dalmația.
Relațiile italiano-yugoslave erau atât de încordate în acea perioadă încât, Mussolini a început să se joace cu ideea accelerării dezintegrării politice a Regatului Yugoslav prin forța armelor. Acest lucru putea implica un război. Planul agresiv al lui Mussolini a fost primit bine de către nimeni alții decât separatiștii din Croația. Și asta pentru evidentul motiv că o dezmembrare fascistă a Yugoslaviei le-ar fi oferit acestora unica oportunitate către visul lor, de a înființa ”Croația independentă.”. Mussolini, cel mai puternic dictator fascist de la acea vreme, fiind în postura de a aduce astfel de modificări, a devenit de aceea principala speranță a tuturor acelora care susțineau politica anti-yugoslavă. Iar aceștia, realizând că interesele lor converg cu ale lui Mussolini, se așteptau ca, curând să primească un ajutor activ din partea lui. Înțelegerea lor a fost puternică, și datorită mai ales faptului că Mussolini devenise protectorul diferitelor formațiuni criminale care operau în toată regiunea Balcanilor, principalul scop al lor era distrugerea acelui status quo din Balcani, ceea ce era în conformitate cu planurile expansioniste ale Italiei Fasciste.

Una dintre aceste bande teroriste opera în Bulgaria și era condusă de membri ai GRIM sau ORIM(Organizația Internă Revoluționară Macedoneană). Pe lângă multe altele, aceasta era era violent anti-yugoslavă. Pentru aceasta, unul dintre liderii săi, Ivan Mihailoff, poreclit Vantcha, a fost sponsorizat cu un milion de lire. În Aprilie, 1929, Vantcha l-a întâlnit pe Ante Pavelic, liderul Ustashi, lângă Sofia. Pavelic tocmai fugise din Yugoslavia în Austria catolică, întrucât rgeele Alexandru înființase un tribunal special (Ianuarie, 1929) pentru protejarea Statului împotriva activităților subversive separatiste ale extremiștilor Ustashi, și al căror șef era Pavelic. Scopul întâlnirii era de a-și uni forțele împotriva Yugoslaviei, și de a plasa organizațiile teroriste bulgare și croate sub protecția Italiei Fasciste. În acel an ORIM a primit 44 milioane de lire. Pavelic l-a vizitat pe Mussolini, și i-a cerut ajutor financiar. El a primit 25 de milioane de lire, plus promisiunea unor viitoare ajutoare financiare și protecție politică.

Pe data de 17 iulie 1929, Guvernul Yugoslaviei l-a condamnat la moarte pe Ante Pavelic in absentia. Pavelic, revigorat de banii Ducelui și de binecuvântări, a mers de la Roma la Viena pentru a organiza împreună cu ORIM și agenți italieni fasciști, nimic altceva decât un complot pentru asasinarea Regelui Alexandru al Yugoslaviei. Planul de asasinare a regelui a fost analizat în detaliu de către Mussolini care, pentru a ajuta lucrarea lui Pavelic, i-a oferit orice facilitate.
Pavelic și-a organizat bandele sale de teroriști, Ustași. La început el a vut pusă la dispoziție o vilă din Pessario; apoi, când bandele sau au sporit, ele au fost instalate în tabăra fascistă de la Borgotaro, aproape de Bologna, unde acestea au fost întărite cu o brigadă a Poliției Secrete Fasciste, OVRA. Mai târziu, Pavelic avea să pătrundă în Yugoslavia cu un pașaport fals, cu arme și cu bani fași yugoslavi. Și toate acesta pentru îndeplinerea obiectivului tripletei Mussolini-Vantcha-Pavelic: asasinarea regelui Alexandru al Yugoslaviei. Mussolini a mai promis și suma de 500.000 de lire pentru acela dintre Ustași care l-ar putea executa pe regele Alexandru. Tentativa de asasinat a avut loc la Zagreb în 1933. Ea i-a aparținut lui Peter Oreb, un terorist, dar nu avut succesul dorit. Mânia lui Mussolini nu a cunoscut limite. Pentru a se asigura că următoarea încercare nu va da greș, el l-a însărcinat pe ginerele său, Contele Ciano, cu misiunea organizării celei de-a doua lovituri. Senatorul Bocini, șeful OVRA, și Antonio Cortese, șeful Departamentului Fascist de Politică Externă, au fost puși la dispoziția lui Ciano.


Regele Alexandru al Yugoslaviei, culcat pe bancheta din spate a mașinii, înainte de a-și da ultima suflare, după ce a fost împușcat de asasinii Ustași în timpul vizitei sale oficiale din Franța, din 9 octombrie 1934.

Regele Alexandru plecase să caute sprijin în Franța împotriva activităților teroriste ale lui Mussolini și Ante Pavelic, ale căror cartiere generale se aflau în Italia Fascistă. Pavelic, și împreună cu el ierarhia catolică din Croația, doreau colapsul Yugoslaviei, astfel ca ei să poată înființa un stat independent croat cu proprie guvernare.

Complotiștii erau toți catolici Ustași. La 6 octombrie 1934, ei s-au întâlnit la Paris. În data de 9 octombrie 1934, regele Alexandru a debarcat în vechiul port al Marsiliei. Un Ustaș s-a apropiat de trăsura regală strigând ”Trăiască Regele!”, apoi a tras cu revolverul său, ucigându-i pe regele Alexandru I și pe ministrul francez de externe Louis Barthou. Asasinul a fost ucis pe loc de către poliție. Complicii săi au fost întemnițați pe viață iar Ante Pavelic a fost condamnat la moarte de către Franța, dar el a reușit să scape.

Între timp Yugoslavia și Franța, din cauza deteriorării situației politice din Balcani, au convenit să întărească ”Mica Antantă”, prin ”Antanta Balcanică”. Promovată parțial și de regele Alexandru însuși, aceasta avea să aducă o întărire împotriva planurilor sistematice, nu doar ale Italiei Fasciste, dar și ale Germaniei Naziste, care începuse deja promovarea unui succesor la acel ”Drang nach Osten” (Dorul de Răsărit) al Kaiserului. Și nu în ultimul rând, mai era vorba și de primejdia reprezentată de Pavelic și de acoliții săi. Pentru mai buna consolidare a Antantei, regele Alexandru I a plănuit să viziteze Bulgaria și Franța. La aflarea veștii, contele Ciano i-a chemat pe Ante Paveic și pe Vatcha Mihailoff la Roma. Acolo, la Ministerul Italian al Afacerilor Externe, au fost discutate căile și mijloacele de ucidere a regelui. Mihailoff a dorit să asigure acest atentat la Sofia. Ciano, Boccini și Cortese, s-au împotrivit totuși, de teama ca nu cumva regele Boris al Bulgariei să fie ucis și el tot atunci. Boris nu a fost un rege în adevăratul sens al cuvântului. Interesul celor Trei Puteri pentru reușita acțiunilor lor depindea de păstrarea în viață a regelui bulgar. Mai mult, asasinarea lui Boris ar fi stricat relațiile dintre Mussolini, Vatican și Casa de Savoya. Menținerea în viață a regelui Boris era importantă întrucât el era însurat cu fata regelui Victor, și printr-un astfel de mariaj Mussolini putea extinde influența Italiei în Balcani; și mai era și planul Vaticanului, acela de a se naște copii regali crescuți după o educație catolică, totul pentru a instala mai apoi un rege catolic în Bulgaria ortodoxă, și asta să sugrume biserica ortodoxă bulgară. (pentru mai multe informații vezi ”Catholic Imperialism and World Freedom”)

Astfel, pentru a evita un astfel de risc, la următoarea întâlnire care a avut loc la hotelul Continental din Roma, s-a decis până la urmă ca regele Alexandru să fie ucis în Franța. Și conform acestei decizii, Pavelic urma să creeze tulburări în Croația, în timp ce acoliții lui Mihailoff, rebeliuni în Macedonia. Mussolini trebuia să le asigure succesul, și asta, printr-o prezență în Balcani, care să îngrijească de planurile expansioniste pentru aceste regiuni. Odată ce s-au înțeles asupra acestor planuri, Mussolini s-a întâlnit cu complotiștii la vila sa din Torlonia. Aceștia erau Vlada Georgief Cernozemski, un bulgar, care ucisese deja doi membri ai Parlamentului Bulgar de la Sofia; Eugen Kvaternik, care mai târziu avea să devină șeful poliției din Zagreb, din statul independent al Croației; și încă trei catolici Ustași, Kralj, Pospisil și Raitch.(Șeful OVRA le-a procurat acestora pașapoarte ș nume false. Cernozemski a primit două pașapoarte, unul cehoslovac pe numele de Suck, și altul ungar sub numele de Kalemen. Kralj a devenit Silny și Mulny; Kvaternik a devenit Kramer; Pospisil a devenit Nowack, în timp ce Raitch a devenit Benes, pentru a-l stânjeni pe președintele Republicii Cehe, care se numea tot Benes.)

La 6 octombrie 1934, complotiștii s-au întâlnit la Paris. Pe 9 octombrie regele Alexandru debarca în portul Marsilia. La scurt timp după ce a început procesiunea, Cernozemski s-a apropiat de trăsura regală, în care se aflau regele Alexandru I și ministrul francez Barthou, pe când se deplasau, cu ovația ”Trăiască Regele!”, și a tras cu revolverul ucigându-i pe amândoi. Cernzosemski a fost ucis pe loc de polițiști. Complicii săi au fost arestați și condamnați la detenție pe viață (vor fi eliberați de naziști în 1940), dar Ante Pavelic a reușit să scape, și a fost condamnat la moarte, in absentia, de un tribunal din Franța.


Trupul ministrului fancez, Barthou, imediat după asasinat.

Domnul Barthou, care călătorea în aceeași trăsură cu regele Alexandru, fusese de asemenea propus pentru ucidere de către teroriștii Ustași, pentru susținerea sa față de politica regelui Yugoslaviei. Moartea sa i-a convenit nu numai lui Mussolini ci de asemenea și lui Hitler.

Hitler a dorit să scape de dictatorul Dolfuss, al Austriei, care îl împiedicase să încorporeze Austria Germaniei. La 25 iulie 1934, cu trei luni înainte de uciderea regelui Alexandru, un grup de naziști a pătruns în Cancelaria Austriei și l-a asasinat pe Dolfuss. Cele trei crime au pregătit teroarea nazistă pentru întreaga Europă conducând, în anul 1939, la declanșarea celui de-al doilea război mondial.

Pavelic a fost susținut din interes de către Mussolini și Hitler. Dar întotdeauna tacit de către Vatican, care cu intermitență a negociat cu toți trei interesele oricui era gata să promoveze interesele Bisericii Catolice.

Dar dacă prima parte a planului Mussolini-Pavelic, complotul, avusese succes, a doua, revolta lui Pavelic în Yugoslavia, a fost un eșec total: nu s-a întâmplat nimic. Pavelic și Kvaternic au fugit în Italia. Guvernul Franței a ceror extrădarea lor, dar Mussolini a refuzat, mergând până acolo încât a declarat că dacă Yugoslavia ar face presiuni pentru extrădarea lui Pavelic, el va considera asta ca pe o cerere de Casus Belli (război). Yugoslavia a făcut apel la Liga Națiunilor. Liga, fiind ca și succesoarea sa Națiunile Unite, un pion al marilor puteri, a ignorat situația și nu a făcut nimic. Asasinatul a creat tulburare în întreaga Europă. În Berlin reacția a fost una de rău augur: Germania Nazistă a accelerat promovarea politicii ”Drang nach Osten”. La apariția bruscă a umbrei Hitleriste în peisajul Europei Centrale, Mussolini a devenit precaut. Ezitarea și, mai presus de toate, creșterea puterii lui Hitler au slăbit hotărîrea sa, și curând aventura Duce-Pavelic, devenind nesănătos de riscantă, a fost amânată până la vremuri mai bune.

În timpul acesta Hitler nu stătuse degeaba. El avea propriile sale comploturi, mergând atât de departe până la dezvoltarea unui plan pentru Europa Centrală opus aceluia al lui Mussolini, anume încorporarea Austriei în Germania Nazistă. Acest plan a fost avansat în același timp în care Mussolini și Pavelic urzeau complotul lor împotriva Yugoslaviei. Și lucru adevărat, Hitler a decis asasinarea dictatorului catolic Dollfuss, înainte ca Mussolini și Pavelic să înfăptuiască planul lor împotriva regelui Alexandru. La 25 iulie 1934, mai exact, un grup de naziști a pătruns în Cancelaria Austriei din Vienna, ucigându-l pe Dollfuss, încercând să preia guvernarea. Mussolini a trimis prompt două divizii la Pasul Brenner pentru a-l împiedica pe Hitler să perturbe echilibrul din Balcani și astfel încercând să pună în mișcare angrenajul strategiilor imperialismului italian în aceste regiuni. Hitler și-a luat revanșa față de Mussolini, tratându-l cu răceală, după uciderea regelui Alexandru. Cele două asasinate, însă, au trezit Europa la realitate.

Mussolini și Hitler au decis să lase mândriile la o parte și să ajungă la o înțelegere tacită. Mussolini să-i lase Austria lui Hitler, și Hitler să-l susțină pe Mussolini în acapararea Abisiniei. Din acel moment teroarea fascisto-nazistă a umplut coridoarele cabinetelor politice ale Europei și chiar și ale Asiei, unde mai răsună și acum: asasinarea cancelarului Austriei Engelbert Dollfuss și a regelui Alexandru I al Yugoslaviei în 1934, războiul fascist din Abisinia în 1935, ocuparea Renaniei în 1936 de către Hitler, atacul Japoniei asupra Chinei în 1937, încorporarea Austriei de către Hitler în anul primăvara lui 1938, dezmembrarea Cehoslovaciei de către Hitler în primăvara lui 1939, atacarea Poloniei de către Hitler în toamna lui 1939.

În timp ce toate aceste evenimente de rău augur se succedau unul după celălalt, Pavelic, în directă legătură cu autoritățile fasciste, prezida toate uneltirile și intrigile, privind când către Mussolini, când către Hitler, în deplin acord cu ambițiile celor doi dictatori, întrucât se părea că va avea șanse de succes. Strategia lui Pavelic consta în subordonarea propriei strategii celor ale lui Mussolini și Hitler, pentru a duce o campanie teroristă în întreaga Yugoslavie și de a forța Guvernul Central să acorde autonomia Croației. Oricum, pe măsură ce se apropia furtuna celui de-al doilea război mondial, Hitler inclusese deja Yugoslavia într-o vastă strategie personală, reorientânu-și politica și promovând scopul dorit, de a neutraliza Yugoslavia – complet, și a face din ea un aliat. Pentru a evita antagonizarea Guvernării Yugoslaviei, activitățile lui Pavelic au fost serios diminuate și descurajate în mod oficial.

Politica lui Hitler i-a asigurat lui Pavelic niște câștiguri frumoase. Când a izbucnit cel de-al doilea război mondial, Yugoslavia s-a încăpățânat să rămână neutră. Și la 24 martie 1941, ea a intrat în tabăra nazistă, prin semnarea unui pact cu Germania. Visul lui Pavelic părea să se fi îndepărtat. El totuși încă a continuat să aștepte, cu speranța că ziua în care destinul îl va chema pe el să pună în aplicare lucrarea vieții sale, probabil că nu era departe.

Posted in Holocaustul Vaticanului | Tagged | Leave a comment

Holocaustul Vaticanului – Capitolul 1 – Naţiuni noi din cele vechi.

Vaticanul se încruntă la naşterea Yugoslaviei – Politica catolică de penetrare şi dezintegrare – Separatismul croat şi Biserica Catolică – Trupele catolice de asalt – Ustaşi
Când în anul 1917, în timpul Primului Război Mondial, Nunţiul Papal din Munchen, Eugenio Pacelli, a negociat în secret cu Puterile Centrale pentru a realiza planul “Pace fără Victorie” al Papei, pentru a salva Germania şi Austro-Ungaria de la înfrângere, el făcuse deja o primă încercare de a sugruma o naţiune ce încă nu se născuse; Yugoslavia. Dacă încercarea Vaticanului a fost îndreptată spre păstrarea celui mai util partener habsburgic laic al său, ea a mai vizat simultan şi un alt obiectiv nu mai puţin important: să împiedice naşterea unei diversităţi de naţionalităţi, din ruinele imperiului, ca state suverane şi conform propriei lor determinări. În astfel de state, catolicismul, cu excepţia Poloniei, ar fi descrescut până la nivelul unei minorităţi. Mai rău, ar fi fost dominat de biserici eretice şi de către aliaţii lor politici: şi anume de către Liberali şi Protestanţi în Cehoslovacia, de către ortodocşi în Yugoslavia. Prin această ultimă încercare de a salva Imperiul Austro-Ungar, Vaticanul a dat o lovitură finală “husiţilor” cehi şi slovacilor catolici pe de o parte, şi ortodocşilor sârbi şi catolicilor croaţi pe de cealaltă parte, și îndeplinirii năzuințelor lor direct legate de dezintegrarea colosului austro-ungar.
Împăratul Carol I al Austriei-Ungariei a fost sfătuit să transforme Imperiul într-o federaţie. Ideea, care provenea de la Vatican, era detestată de ambele părţi, ceea ce însemna că pe lângă pierderea controlului Imperiului mai era şi pierderea controlului catolic asupra diferitelor popoare ale Imperiului care se clătina. Dar în circumstanţele date alternativa ar fi fost colapsul total. În octombrie, Carol I anunţa transformarea monarhiei habsburgice într-o Federaţie Statală. Oferta – care, neîntâmplător, a fost făcută chiar în ultimul moment – chiar şi însoţită de mişcări de culise papale, i-a obligat pe aliaţi să pună capăt pentru totdeauna guvernării vulturului bicefal austriac. Răspunsul preşedintelui Wilson către Carol I şi implicit cătrepPapă a fost unul ferm şi ostil. Statele Unite ale Americii, a spus preşedintele Wilson, recunosc “dreptul aspiraţiilor naţionale ale slavilor de Sud.”. Trebuia ca aceste popoare, a adăugat el, să-şi decidă singure soarta. Mai ales că în ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii, a conchis el, s-a recunoscut deja Cehoslovacia ca fiind un stat beligerant independent.
Răspunsul Americii a pecetluit soarta Austro-Ungariei. La 28 octombrie 1918, cehoslovacii şi-au declarat independenţa. Iar la 29 octombrie Yugoslavia şi-a proclamat-o pe-a sa. În data de 1 decembrie 1918, Consiliul Yugoslav l-a invitat pe Regentul Alexandru la Belgrad, pentru a proclama Uniunea Yugoslavă. Noul Regat independent al Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei – Yugoslavia – avea să ia fiinţă.
Apariţia acestor noi naţiuni a fost binevenită în anumite părţi – de exemplu, Aliaţii – şi nu a fost deloc agreeată în altele – de exemplu, Vaticanul – pentru care noile naţiuni, pe lângă nişte “creaţii nenaturale” ale “politicii oarbe” a Aliaţilor, mai erau şi o aberaţie religioasă care nu putea fi tolerată. Ortodoxia, spulberată în Rusia unde păruse să fie o fortăreaţă, odată cu naşterea Yugoslaviei, devenea de-acum primordială într-o ţară a cărei populaţie era peste o treime catolică. Mai rău chiar, pe lângă că le era permis ortodocşilor să-i conducă pe catolici, Yugoslavia a prevenit instituirea unei comunităţi catolice independente. Şi când la cele de mai sus s-a adăugat şi faptul că Yugoslavia, prin simpla ei existenţă, reprezenta cel mai mare obstacol împotriva strategiei pe termen lung a bisericii catolice, sentimentele Vaticanului, mai mult decât ostile, s-au transformat într-o implacabilă ură, un vânt care nu prevestea nimic bun pentru tânăra naţiune.
Această ură a devenit principala sursă de inspiraţie pentru strategia anti-yugoslavă a Vaticanului, al cărei obiectiv era distrugerea Yugoslaviei. Fiind angajat pe un astfel de curs, Vaticanul a început o campanie viguroasă, a cărei îndeplinire depindea într-o anumită măsură de un alt factor: colapsul Rusiei Bolşevice, a cărei dispariţie timpurie era, la acea vreme, văzută aproape de toţi, mai cu seamă de Aliaţi, care au trimis felurite trupe pentru a grăbi prăbuşirea ei.
Vaticanul a contat pe colapsul Rusiei pentru ca să-şi exercite politica sa de dominaţie catolică forţată în peninsula Balcanică prin sabia lui Pilsudski.
Crearea unui imperiul polonez de la Danzig(actual Gdansk) până la Odesa nu ar fi însemnat decât un singur lucru: moartea Yugoslaviei şi a altor ţări ortodoxe balcanice şi protestante. Atunci când sângeroasa aventură a lui Pilsudski a luat sfârşit şi când eforturile Aliaţilor de a distruge Rusia bolşevică au eşuat, Vaticanul şi-a schimbat tactica şi s-a angajat într-o nouă politică: distrugerea Ortodoxiei prin infiltrare în loc de forţă. Prin urmare, când în anul 1920, imperiul catolic al lui Pilsudski a eşuat, şi papa pornea la convertirea Rusiei, o politică paralelă era urmărită în Yugoslavia. Deşi caracteristica acestei noi strategii anti-ortodoxe a fost una de penetrare, tacticile sale au diferit de la o ţară la alta. Astfel în timp ce în Rusia ele vizau să penetreze, pe termen lung, pentru a domina viaţa ei religioasă, în Yugoslavia ele au constat în penetrarea vieţii politice, şi odată ce catolicii ar fi deţinut controlul asupra ei, sporind puterea catolicismului, şi astfel batjocorind în cele din urmă, să paralizeze, biserica ortodoxă din întreaga Yugoslavie.
O astfel de politică viguros promovată mai ales de către polticienii dominaţi de clerul catolic din Croaţia, nu a avut prea mut succes. În cel mai scurt timp, clericii catolici au devenit o putere în spatele scenei, având ca rezultat, în câţiva ani, că Ierarhia catolică, în mod necuvenit, a început să influenţeze cu greutate nu numai guvernarea Croaţiei ci şi a Yugoslaviei în întregul său.
Lucrul acesta i-a alarmat pe câţiva catolici oneşti din Croaţia, în special Stjepan Radic, liderul puternicului Partid Ţărănesc din Croaţia, conştient de pericolul că astfel de tactici au fost create atât pentru Yugoslavia cât şi pentru Croaţia.
Sfidând Ierahia – şia stfel, indirect, Vaticanul – el a început să combată tacticile de tip cal-troian ale bisericii catolice, avertizând Croaţia că, permiţând ca politicienii săi să fie conduşi de către clerul catolic în chestiuni politice, ei erau obligaţi, mai devreme sau mai târziu, să conducă Croaţia la dezastru. Sfatul lui Stjepan Radic a fost urmat; şi aproape un deceniu de strategie catolică, s-a tradus prin ineficienţă acolo unde ea ar fi trebuit să aibă succes, şi asta nu s-ar fi întâmplat dacă Stjepan Radic ar fi acţionat altfel!
Dar în anul 1928 Radic a fost asasinat. Uciderea sa a coincis cu revizuirea strategiei europene a Vaticanului cu privire la Comunism. În acelaşi an Curia(Eparhiile romano-catolice) a întrerupt legăturile cu Rusia Sovietică. Nunţiul Papal din Germania, E. Pacelli, a orientat brusc puternicul Partid Catolic de Centru către extrema dreaptă, allindu-se astfel cu forţele care l-au propulsat pe Hitler să ajungă la putere.
În Italia, Vaticanul a consolidat fascismul prin semnarea unui pact cu Mussolini (1929). Mişcările catolice fasciste au răsărit peste tot. Se încheia o eră de poltică catolică şi începea una nouă. Politica de infiltrare a fost înlocuită cu una de propagandă activă şi de mobilizare rapidă împotriva tuturor religiilor şi forţelor politice din Europa.
————————————————————————————————————————————
Şir de fotografii din Albumul Teroriştilor, deţinute de către Poliţia Secretă Yugoslavă, încă din 1933.
În rândul de jos, prima fotografie din stânga, Ante Pavelic, viitorul lider al Statului Catolic Independent al Croatiei. Înainte de înfiinţarea acestui stat, toţi bărbaţii din respectivele fotografii, legaţi de jurământul Ustashi erau angajaţi în promovarea unei politici de terorism, atât în Yugoslavia cât şi în afara acesteia. Şi au făcut acest lucru, fie individual fie în grup, prin asasinarea adversarilor politici sau a oamenilor nevinovaţi deopotrivă. Ei au plasat explozibili în locurile publice, pe nave sau trenuri. De exemplu, un compartiment de tren, în care se afla familia profesorului Bruneti.
Înainte de cel de-al doilea război mondial aceşti oameni au activat în toată Europa. Cel mai spectaculos succes al lor a fost asasinarea simultană a Regelui Alexandru I al Yugoslaviei şi a Ministrului de Externe al Franţei, Louis Barthou (anul 1934, 9 octombrie, în timpul vizitei lui Alexandru I la Marsilia – ucigaşul, bulgarul Vlado Chernozemski, colaborator al Ustashi şi membru al Organizaţiei Interne Revoluţionare din Macedonia – deseori implicat în acţiuni contra poliţiei Serbiei). Această dublă crimă a precedat o serie de multe altele care au contribuit la naşterea Statului Independent al Croaţiei.
Ustaşii şi Ante Pavelic erau “protejaţi” de Mussolini, şi tacit dar eficient de către Vatican. Din ambele părţi au primit şi susţinere financiară.
————————————————————————————————————————————
Rusia era bolşevică. Pe acest fond, în timp ce faţă de Occident Vaticanul lansa o campanie mondială de ură împotriva comunismului, în Balcani, după moartea lui Sjepan Radic, Vaticanul s-a lansat într-o politică directă de dezintegrare a Yugoslaviei.
Dr. Vladko Macek, succesorul lui Radic la conducerea Partidului Ţărănesc Croat, a reorientat acest partid către o mişcare naţionalistă turbată, care devenind tot mai îndrăzneaţă, s-a transformat într-un factor activ de creştere a tensiunilor politice în interiorul Yugoslaviei. Începând din acest moment, “Separatismul” a devenit cuvântul cheie al Naţionalismului Croat, aşa încât mai târziu a încăput treptat în mâinile ierarhiei catolice şi astfel în cele ale Vaticanului.
Politica Vaticanului din primul deceniu presupunea existenţa Yugoslaviei ca o naţiune unită; în al doilea deceniu – şi anume de la apariţia unui naţionalism făţiş – Vaticanul a agreat dezintegrarea Yugoslaviei. În promovarea acestei noi mari strategii a Vaticanului, Yugoslavia a fost văzută a fi un obstacol major, chiar mai mult decât în trecut, pentru simplul fapt că era un impediment atât pentru fascizarea rapidă a Europei cât şi faţă de un eventual atac fascist asupra Rusiei sovietice, şi împreună cu toate tulburările din Balcani, se spera la propria prăbuşire a Yugoslaviei.
În legătură cu ultimul aspect (autoprăbuşirea Serbiei), Vaticanul a fundamentat trei politici majore:
a) Detaşarea Croaţiei catolice de guvernarea Serbiei ortodoxe,
b) Constituirea Croaţiei ca un stat catolic independent, şi, dar nu în cele din urmă,
c) Posibila creare a unui regat catolic în Balcani.
Pentru atingerea unor astfel de obiective, un lucru era necesar: dezintegrarea totală sau parţială a Yugoslaviei.
A afirma însă că Yugoslavia a sucombat doar datorită maşinaţiunilor Vaticanului ar însemna să se falsifice istoria. Dar, pe de altă parte, a minimiza rolul Vaticanului în această chestiune, ar fi o crudă deformare istorică. Factori străini de religie au jucat un rol în mâinile sale. Aceştia ar putea fi rezumaţi prin: animozităţile dintre sârbi şi catolici în plan intern, ambiţiile politice ale Italiei Fasciste şi ale Germaniei Naziste pe plan internaţional. Separatismul croat a devenit un important factor generator în creşterea tensiunii interne şi externe. Identificarea acestuia cu catolicismul aproape l-a transformat într-un instrument orb al ierarhiei catolice, şi astfel al Vaticanului, care l-a folosit fără ezitare nu numai pentru a-şi promova interesele sale locale, dar de asemenea şi pentru vasta sa schemă de dominaţie politico-religioasă asupra Balcanilor.
————————————————————————————————————————————
Portrete tipice ale unor lideri Ustaşi. Bărbaţi ca cei de mai sus, au fost creierul din spatele a nenumăratelor acte de terorism efectuate de către ustaşi în Yugoslavia, Austria, Ungaria, Germania, Franţa şi în alte ţări, conduse de la sediul lor general din Italia Fascistă.
(În stânga), Mijo Bzik, cunoscut ca “Miko”, a fost şeful taberelor Ustaşi din Italia, şi recrutorul asasinilor provenind din Yanka-Pusta. Una dintre sarcinile sale principale era plasarea de automobile capcană lângă clădiri publice sau în locuri aglomerate.
(În centru) Eugen Kvaternik, unul dintre principalii complici ai lui Ante Pavelic. El personal i-a însoţit din Italia către Franţa pe asasinii care l-au ucis pe Regele Yugoslaviei. Ante Pavelic l-a desemnat ca Ministru al Poliţiei atunci când Croaţia Catolică a devenit independentă.
(În dreapta) Zvonimir Pospishil, unul dintre cei mai brutali terorişti. El aparţinea unui grup special, de catolici ustaşi, însărcinat cu asasinarea unor personalităţi eminente. El a primit sarcina uciderii Regelui Alexandru I, dar complotul cum bombă din Paris, 1934, a eşuat.
————————————————————————————————————————————
Liderul croat, Stjepan Radic, nu obosea niciodată să-i avertizeze pe croaţi împotriva adepţilor Vaticanului în probleme politice; în aceasta el l-a citat pe un alt mare patriot catolic, liderul naţionaliştilor din Polonia, Roman Dmowski, al cărui slogan a devenit o deviză pentru anumiţi catolici polonezi naţionalişti: “Să nu te bazezi niciodată pe Vatican în problemele politice.”
Ostilitatea liderilor politici catolici faţă de directivele politice ale Vaticanului fusese născută dintr-o experienţă amară: de exemplu, în timpul Primului Război Mondial, atunci când Roman Dmowski, plecat la Roma fiind pentru a cere ajutor pentru independenţa Poloniei, lucrul acesta a fost întâmpinat cu o dizgraţie făţişă, ostilitatea de acest fel a Vaticanului fiind alimentată de interese politice ca acelea ale Austriei sau ale altor mari puteri europene, care lucrau împotriva aspiraţiilor de secole ale Poloniei. Rezultatul extraordinar al acestui fapt a fost că polonezii nu au mai primit niciodată vreun suport de la Vatican, chiar şi atunci când ei s-au ridicat împotriva Ţarului – o atitudine care i-a înfuriat într-o asemenea măsură încât unul dintre marii lor poeţi naţionali, Julius Slowacki, a compus faimosul avertisment: “Polonie, ruina-ţi vine de la Roma!”. Evenimentele care au urmat au confirmat avertizarea, mai mult decât profetică.
Stjepan Radic a adoptat acelaşi slogan, deşi cu mai mult tact. Şi cu toate acestea, atunci când partidul său a fost preluat de către Macek, idealul original al fondatorului partidului, Ante Starcevic, a fost violent injectat cu o nouă supradoză de extremism nediluat, ceea ce l-a transformat brusc într-un partid de extremă dreapta. Principalul exponent al acestui nou trend a fost Ante Pavelic, un individ obsedat de ideea unei Croaţii independente, inspirat de un rasism ridicat la rang de fascism, impregnat în totalitate de catolicism, o formidabilă miniatură compactă de totalitarism. Din această stranie concepţie a răsărit o mişcare; având ca şiră a spinării inimile nelegiuite ale unor benzi de terorişti, conduse de către însuşi Ante Pavelic, a cărui politică consta în şantaj, crimă, comploturi şi asasinate. Deasupra lor a coborât rapid umbra protectoare a celor puternici din Marea Adriatică şi Mediterană, permiţându-le să-şi desfăşoare activităţile lor, sfidând regulile naţionale şi internaţionale – de exemplu, atât Italia cât şi Germania au văzut în Croaţia lui Pavelic un instrument folositor pentru expansiunea nazistă şi fascistă în Balcani.
Politicile expansioniste ale acestor naţiuni au mers paralel cu cele ale Vaticanului, care, printr- o manipulare calificată a acestora, a putut ca să-şi promoveze frecvent propriile interese. Şi a făcut asta nu de pe poziţia unui spectator distant faţă de diversele acţiuni fasciste şi naziste, dar promovând o proprie şi mai viguroasă politică anti-yugoslavă.
————————————————————————————————————————————
Vaticanul şi fascismul s-au ajutat reciproc încă de la început. Papa Pius XI (1922-1939) a dat ordin liderilor Partidului Catolic să-l desfiinţeze (1926), pentru mai buna consolidare a regimului lui Mussolini. Acesta din urmă a negociat Tratatul de la Lateran şi Concordatul cu Biserica Romano-Catolică (1926-1929).
În virtutea Tratatului de la Lateran, Vaticanul a devenit un stat suveran în Roma. În timp ce Concordatul, garanta bisericii imense privilegii şi catolicismul era declarat unica religie a Italiei Fasciste, acordându-i acesteia suportul total.
Episcopii au depus un jurământ de credinţă faţă de dictatorul fascist, şi clericii au primit ordin ca niciodată să se opună sau să-şi incite enoriaşii în dauna Italiei Fasciste. În biserici s-au rostit rugăciuni pentru Mussolini şi pentru fascism. Unii preoţi au devenit membrii ai Partidului Fascist şi chiar ofiţeri.
Unul dintre principalii suporteri ai pactului dintre Vatican şi fascism a fost E. Pacelli (viitorul Papa Pius XII), apoi în Germania. Fratele său, un avocat, a devenit unul dintre şefii negocierilor secrete. El poate fi văzut în fotografie, stând în spatele cardinalului… Mai târziu, Nunţiul Papal din Germania, E. Pacelli, a văzut în asta că fratele său a făcut un prinţ.
————————————————————————————————————————————
Acest lucru şi-a dat roadele mai repede decât era aşteptat. În timp ce asociaţii fascişti ai Vaticanului erau ocupaţi cu inginerii politice sau activităţi teroriste, diplomaţia catolică – aşa cum anterior în Spania, Austria, Cehoslovaci, Belgia şi Franţa – a ieşit la suprafaţă, promovând puternica Coloană a Cincea catolică. Aceasta, care deja rosese structura internă a Yugoslaviei, era alcătuită din toţi acei croaţi infectaţi cu un fanatism naţional-religios, de către ierarhia catolică a Croaţiei, şi dintr-o ilegală armată naţionalistă compusă din bande de terorişti catolici, numiţii Ustaşi, şi conduşi de către Ante Pavelic, susţinut de Vladimir Macek, liderul Partidului Ţărănesc Croat – care în 1939 a aranjat ca Mussolini să-l finanţeze cu 20 milioane de dinari pentru Mişcarea Croată Separatistă – şi de Arhiepiscopul A Stepinac (Vezi şi Jurnalul lui Ciano, 1946, p. 46,48,50-60), liderul ierahiei catolice din Croaţia.
Rolul specific jucat de Vatican a urmat modelul familiar: folosirea Ierarhiei pentru a susţine comploturile politice şi militare angajate în subminarea sau răsturnarea guvernării legale de drept. Spre deosebire de practica sa din alte ţări, – cum ar fi de exemplu Franţa lui Petain sau Spania lui Franco – în Croaţia, Biserica catolică a încercat să ridice, şi într-adevăr a ridicat, un stat în complet acord cu toate principiile sale.
Rezultatul a fost un monstru şezând pe două picioare armate, gemene, ale totalitarismului: totalitarismul unui stat fascist nemilos şi totalitarismul catolic – hibridul cel mai însetat de sânge, de până acum, pe care l-a putut produce societatea contemporană. Ceea ce oferă o importanţă distinctă unei astfel de creaturi a diplomaţiei Vaticanului, este că aici avem un exemplu al implementării tuturor principiilor bisericii catolice, neîngrădită de opoziţie sau de teama opiniei publice mondiale.
Unicitatea acelui stat catolic indpendent al Croaţiei se regăseşte tocmai prin aceasta: că ea a furnizat un model, în miniatură, a ceea ce biserica catolică, atunci când ea ar avea puterea, ar dori să vadă în întregul Occident, şi pretutindeni. Iată de ce acesta (Statul Ustaşi) trebuie să fie examinat cu foarte mare atenţie.
Pentru că semnificaţia sa, decurgând din premizele originii sale, este de cea mai mare învăţătură pentru toate popoarele iubitoare de libertate din întreaga lume.
Posted in Holocaustul Vaticanului | Tagged | Leave a comment