Ordinul Iezuit. (2)

În Sicilia, încă dinainte de anul 1000 A.D., fusese înfiinţat un grup de criminali, pentru supravegherea terenurilor feudale. (David Allen Rivera, The Illuminati Leadership Changes, Final Warning: A History of the New World Order, http://www.the7thfire.com/new_world_order/final_warning/illuminati_leadership_changes.htm ; web address current April 17, 2004)
Mai târziu ei aveau să fie cunoscuţi sub numele de, MAFIA.

Paul A. Fisher, în cartea sa “Dumnezeul lor este Diavolul” (Herbert G. Dorsey III, The Historical Influence of International Banking, http://www.illuminati-news.com/international-banking.htm; web address April 17, 2004), relatează că “un istoric pe nume Charles Heckethorn, într-o lucrare a lui, Secret Societies, a explicat că înţelesul cuvântului “Mafia” este un acronim care se traduce prin “Mazzini Autoriza Furti, Incendi, Avelenameti.”, adică Mazzini Autorizează Furtul, Incendierea şi Otrăvirea.” (Herbert G. Dorsey III, The Historical Influence of International Banking; http://www.illuminati-news.com/international-banking.htm; web address April 17, 2004)

Contemporan cu Mazzini, Albert Pike, “Comandorul Suprem al Vechiului şi al Universal Recunoscutului Rit Scoţian al Francmasoneriei din Jurisdicţia de Sud, U.S.A”, îi succedase în această poziție lui Isaac Long — acela care în anul 1801 a adus o statuie a lui Bahomet (Satana) în Charleston, Carolina de Sud, cu ocazia punerii acolo a bazelor respectivului rit masonic.

O ramură Illuminati, cunoscută ca “Liga Dreptăţii“, l-a angajat pe Karl Marx (Moses Mordecai Marx Levi) să scrie Manifestul Comunist. (JAMES WHISLER, THE MYSTICS, THE MASONS AND DALLAS THEOLOGICAL SEMINARY; http://www.historicist.com/articles/The%20Mystics,%20The%20Masons%20and%20Dallas%20 Theological%20Seminary.htm (website address current as of 2-28-05))

Manifestul Comunist a fost scânteia care precedat declanşarea primului război mondial.
Mai toate societăţile secrete sunt astfel alcătuite încât membrii lor din eşaloanele inferioare să nu cunoască strategia şi obiectivele generale ale organizaţiei.

În anii 1860, Giuseppe Mazzini, liderul mondial al masoneriei Illuminati, şi Albert Pike, comandorul suprem al vechiului şi rit scoţian al francmasoneriei, U.S.A, au decis să creeze un singur consiliu suprem al ordinului masonic. (CODE OF CANON LAW, p. xii (1983))
Albert Pike avea să fie investit cu autoritatea dogmatică, ca suveran pontif al Francmasoneriei Universale, în timp ce Mazzini urma să deţină autoritatea executivă cu titlul de suveran suprem al Acţiunii Politice. Ei au numit acest nou nivel al francmasoneriei ca, Ritul Paladin Nou şi Reformat. Planul lor era ca asupra acest rit să nu fie cunoscut de majoritatea membrilor Francmasoneriei.

Membrii care urmau să facă partă din ritul paladin erau recrutaţi dintre masonii de gradul 33. Membrii aleşi ai ritului paladin depuneau un jurământ pentru a păstra tăcerea cu privire la existenţa acestui rit nou.
Scopul ritului paladin era de a conduce Masoneria mondială printr-o organizaţie internaţională. Majoritatea membrilor Masoneriei, urma să nu fie informată cu privire la întreaga strategie.
Ritul paladin avea centrele operaționale în Charleston, Roma şi Berlin.

Probabil că într-o anume măsură, opoziţia dintre activităţile revoluţionare italiene ale lui Mazzini şi biserica romano-catolică, a condus ca, la un moment dat, biserica catolică să considere că a fi membru al Francmasoneriei înseamnă o ofensă care justifică excomunicarea. (ALBERTO RIVERA, ALBERTO, p. 28;1979)

Societăţile secrete au avut, periodic, schisme şi reconcilieri cu Biserica Catolică. Cel mai adesea, problema era legată de întrebarea dacă Vaticanul va deţine controlul asupra societăţilor respective.

Dacă Vaticanul constată că o societate secretă deţine putere politică, economică sau religioasă, Roma urma să o considere ca pe un rival şi pornea război împotriva sa.
Dar dacă, aşa cum am văzut la iezuiţi, societatea secretă respectivă va accepta autoritatea Romei, atunci şi Vaticanul va fi extrem de încântat să o salute pe noua prostituată.

James Whistler explică una dintre strategiile diabolice ale societăţilor şi implementarea acesteia de către Vatican şi Francmasonerie:
Una dintre tacticile pe care le folosesc ei, despre care trebuie să vă vorbesc, este aceea a publicităţii negative pentru a se disocia ei înşişi de aceia cu care formează o alianţă secretă. Acest truc a fost folosit atât de des încât oricine ar crede că trebuie să ne dăm seama deja de lucrul acesta.
Cititorul (american) ar putea să-şi aducă aminte de vehemenţa elitelor bancare care s-au opus (în public) Legii Rezervelor Federale din 1913, o lege care în fapt a fost scrisă cu scopul de a le da acestora puterea asupra sistemului monetar naţional.
Gary Kah oferă un altfel de exemplu cu conotaţii ca mai sus, dar cu referire la Noua Religie a Lumii: “Ordinul medieval al Cavalerilor Templieri… a reapărut ca ordinul Francmasoneriei. Loja masonică a reprezentat începutul unei renaşteri oculte în societatea occidentală. Deşi înrădăcinată puternic în catolicism, francmasoneria a fost prezentată public ca fiind un arhirival al Romei. Această percepţie a permis ca ordinul francmasonic să penetreze în cercurile protestante, obiectivul final fiind acela de a aduce “oaia pierdută” înapoi sub autoritatea Vaticanului.” (JAMES WHISLER, THE MYSTICS, THE MASONS AND DALLAS THEOLOGICAL SEMINARY,; http://www.historicist.com/articles/The%20Mystics,%20The%20Masons%20and%20Dallas%20Theological%20Seminary.htm (website address current as of 2-28-05))

Dreptul canonic al Bisericii Catolice a fost revizuit prin abrogarea secţiunii care interzicea apartenenţa membrilor catolici la Francmasonerie. Această revizuire a dreptului canonic al bisericii catolice a fost înfăptuită sub Papa Ioan XXIII. (CODE OF CANON LAW, p. xii; 1983)
Fostul iezuit Alberto Rivera a dezvăluit că, înainte de a părăsi Ordinul Iezuit, el a descoperit că generalul iezuit (numit și “Papa cel Negru”) nu numai că era membru al Partidului Comunist din Spania, dar deasemenea că el era si Mason. (ALBERTO RIVERA, ALBERTO, p. 28;1979)
De-a lungul anilor, mulţi din Biserica Catolică au fost alarmaţi de legăturile cu Masoneria ale lui Angelo Giussepe Roncalli (Papa Ioan XXIII) şi ale lui Karol Woytla (Papa Ioan Paul II). (Sodalitium, “The Pope of the Council” – Part 19: John XXIII and Masonry, October – November 1996; http://watch.pair.com/pope-mason.html)

Aceste legături au adus şi roade de pe urma alianţei dintre Francmasonerie şi Vatican.
O astfel de confederaţie între societăţi atât de puternice este ca un dans al şerpilor, iar pentru privitorul dinafară nu este foarte clar cine conduce pe cine. Din informaţiile obţinute din interiorul chiliilor Vaticanului, de către iezuitul Alberto Rivera, reiese că iezuiţii sunt la conducere.

William Schnoebelen, fost preot satanist si membru Illuminati, a dezvăluit că pentru a putea avansa în ierarhia satanică era obligatoriu pentru el să devină maestru mason şi să primească ordinația ca preot catolic. (WILLIAM AND SHARON SCHNOEBELEN, LUCIFER DETHRONED, p. 54-58; 1993)

Schnoebelen crezuse că, catolicilor le este strict interzis să devină masoni. El l-a întrebat pe un lider satanist cum se poate să fi preot catolic şi mason în acelaşi timp.
Opoziţia dintre Catolicism şi Masonerie a fost de fapt una superficială, i-au explicat ei. La cele mai înalte nivele, aceste două secte converg. Bineînţeles că înregimentaţii nu pot înţelege aceasta întrucât ei sunt ţinuţi în întuneric. Toate cultele, firesc, operază pe criteriul “nevoii de a cunoaşte” bazele.” (WILLIAM AND SHARON SCHNOEBELEN, LUCIFER DETHRONED, p. 56; 1993)

Deoarece a fost căsătorit, el a devenit preot catolic în biserica romano-catolică de rit vechi. Această biserică este o aşchie desprinsă de Vatican, şi care are propriile ordine, celebrează messa de secole şi permite căsătoria preoţilor.

El a declarat că messa este în esenţă un ritual magic ocult. Prin urmare este uşor ca sataniştii să-l ajusteze aşa încât acesta să devină un întrutotul ritual de magie neagră. (WILLIAM AND SHARON SCHNOEBELEN, LUCIFER DETHRONED, p. 141, 1993)
George Lanz von Liebenfels a fost un ocultist austriac care, a înfiinţat o versiune germană a Cavalerilor Templieri, în Viena anilor 1907, “Ordinul Noilor Templieri.” (WILLIAM STILL, NEW WORLD ORDER, THE ANCIENT PLAN OF SECRET SOCIETIES, p. 161, 1990; Liebenfels a ales zvastica, ca emblemă a noii sale organizaţii. (WILLIAM STILL, NEW WORLD ORDER, THE ANCIENT PLAN OF SECRET SOCIETIES, p. 161, 1990)

Unul dintre elevii lui Liebenfels a fost loialul catolic Adolf Hitler. (WILLIAM STILL, NEW WORLD ORDER, THE ANCIENT PLAN OF SECRET SOCIETIES, p. 161, 1990) În 1932, Liebenfels îi scria unuia dintre iniţaţii săi că Hitler va dezvolta într-o zi o organizaţie care va face lumea să tremure. Împărăţia lui Satan este una a diversiunii, a crimei, a rebeliunii şi a haosului (dirijat). Uneori, Vaticanul a intrat în conflict cu unele dintre propriile sale ordine sau emanaţii de organizaţii: vezi Illuminati şi Cavalerii Templieri. Cavalerii Templieri, cunoscuți și ca “Miliţia lui Hristos”, ca armată a Papei, într-un final au fost suprimaţi de către regele Filip IV al Franţei şi de Papa Clement V, care i-au ars pe rug pe Marele Maestru al ordinului, Jacques de Molay şi pe alţi lideri templieri.

Cel de-al doilea război mondial este cel mai bun exemplu al naturii haotice a regatului lui Satan: Stalin şi Hitler au început ca aliaţi războiul, dar mai târziu comuniştii din Rusia şi naziştii din Germania au fost încătuşaţi într-un oribil război.

Astăzi, din nou, naziştii şi comuniştii cooperează la subminarea guvernului S.U.A. Mulţi dintre membrii organizaţiilor Nazi sunt de asemenea şi comunişti.

Împărăţia lui Dumnezeu se bazează pe dragoste, care se manifestă prin altruism.
Împărăţia lui Satan se bazează pe ură şi ambiţii oarbe, care se manifestă prin conflictele intestine dintre organizaţiile sale. Guvernele şi organizaţiile care lucrează după voia lui Satan, se îndreaptă către o religie mondială unică şi un guvern mondial, având o ură statornică faţă de Hristos şi faţă de creştini.

“Pentru ce se întărâtă nemulţumirile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: ”Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” – Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.” (Psalmii 2:1-4)

La data de 7 august 1814, Iezuiţii au fost reînfiinţaţi ca ordin catolic de către papa Pius VII. (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 550, 1991)

Iată ce îi scria John Adams lui Thomas Jefferson, în anul 1816: ” Nu sunt deloc mulţumit de renaşterea iezuiţilor… Roiuri dintre aceştia se vor acționa sub diverse măști, ba chiar şi sub acelea ale unor şefi ai bohemienilor, sau ca tipografi, scriitori, publicişti, profesori de gimnaziu etc. Dacă vreodată, o organizaţie anume de pe acest pământ ar merita damnarea veşnică, atât pe acest pământ cât şi în Iad, aceea nu ar fi alta decât Societatea lui Loyola. Ba mai mult, prin sistemul nostru de libertăţi religioase nu facem decât să le oferim acestora (iezuiţilor) un refugiu.(EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, p. 75, 1975)

Thomas Jefferson i-a răspuns astfel lui Adams: “Ca şi tine, la rându-mi, voi obiecta împotriva refacerii ordinului iezuit, pentru ca astfel să fie luminată calea împotriva întunericului.” (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, p. 75, 1975)

În anul 1835, Samuel Morse, marele inventator al telegrafului, reia preocupările lui Jefferson şi ale lui Adams; el îi descrie pe iezuiţi precum şi ameninţarea acestora împotriva Statelor Unite ale Americii astfel: “Şi au nevoie americanii ca să li se spună cine sunt iezuiţii? Dacă cineva este ingnorant, atunci să se informeze singur despre istoria acestora fără nicio amânare: nu trebuie pierdută nicio clipă; lucrările lor sunt merg înaintea voastră, în fiecare zi: ei sunt o societate secretă, un soi de ordin masonic, cu caracteristici inegalabile ale unor odioşenii dintre cele mai revoltătoare, şi de mii de ori mai periculoși (ordinul iezuit). Ei nu se limitează doar la o singură clasă socială; ei nu sunt doar preoţi ai unei singure credinţe religioase: ei sunt negustori, şi judecători, şi editori, şi oameni din orice profesie sau din nicio profesie, neavând vreo siglă anume (în ţara asta), după care să poată fi recunoscuţi. Ei există aproape în toate organizaţiile voastre. Ei îşi pot asuma caracterul unui înger de lumină sau pe acela unui demnitar al întunericului, totul pentru a înfăptui marele lor scop, un serviciu pe care ei sunt pregătiţi să-l pornească în orice moment, în orice direcţie, şi pentru orice sarcină, comandat de către generalul ordinului lor, nefiind legaţi de nicio familie, comunitate sau ţară, aşa cum oamenii obişnuiţi au astfel de legături; şi vânduţi pe viaţă cauzei pontifului roman.” (SAMUEL FINLEY BREESE MORSE, IMMINENT DANGERS TO THE FREE INSTITUTIONS OF THE UNITED STATES THROUGH FOREIGN IMMIGRATION AND THE PRESENT STATE OF THE NATURALIZATION LAWS, p. 9-10, 1835)

Îngrijorările lui Morse, Adams şi Jefferson au fost justificate; odată restabilt ordinul catolic iezuit, acesta nu a zăbovit nicio clipă, în timpul secolului 19 iezuiţii au stârnit revoluţii în întreaga lume, încercând să aducă la putere tirani pe care ei îi controlau atunci.
Iezuiţii au fost expulzaţi din Rusia (1820), Belgia, Portugalia (1834), statele italiene (1859), Spania (de trei ori: 1820, 1835, 1868), Germania (1872), Guatemala (1872), Mexic (1873), Brazilia (1874), Equador (1875), Columbia (1875), Costa Rica (1884) şi Franţa (de două ori:1880 şi 1901). (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, vol. 13, p. 550, 1991)

Ei au provocat războiul civil din Elveţia în anul 1847, şi de aceea au fost alungaţi şi interzişi în Elveţia în 1848. (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, vol. 13, p. 550, 1991)
Până în anul 2000, Constituţia Elveţiei (articolul 51) interzicea prezenţa iezuiţilor pe teritoriul Elveţiei. (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, vol. 13, p. 550, 1991). (EDMOND PARIS, THE SECRET HISTORY OF THE JESUITS, p. 39, 1975) În anul 2000 Elveţia a ratificat o nouă constituţie, dar din care articolul 51 a fost eliminat. Acestea nu sunt decât câteva exemple de cazuri în care iezuiţii au fost expulzaţi pentru activităţile lor subversive, exemple alese dintr-un total de peste 70 de ţări.

Subversiunile iezuiţilor au continuat şi în epoca modernă, aşa că în anul 1964 ei au fost expulzaţi din Haiti şi în 1966, din Burma. (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 550, 1991)

Până în zilele noastre iezuiţii sunt aceia care instigă la revoluţiile comuniste de pe cuprinsul Americii de Sud. Brandul iezuit al comunismul sud-american este cunoscut sub numele de “Teologia Eliberării”.

Toate naţiunile ar trebui să înveţe din experienţa Angliei Protestante şi să înţeleagă ameninţarea pe care Roma şi iezuiţii o reprezintă pentru orice ţară liberă.
Biserica Romano-Catolică foloseşte superstiţiile religioase pentru a uzurpa autoritatea şi a submina independenţa oricărui stat.
           Regele Henric VIII a respins jugul Romei şi s-a declarat el însuşi Cap al Bisericii Angliei.
Este evident că Henric VIII se afla într-o gravă eroare. Fiindcă nu este decât un singur cap al Bisericii lui Dumnezeu si acela este Isus Hristos. Papa a fost înfuriat de insolenţa regelui Henric VIII. Papa, în orice caz, era înfuriat nu din cauza blasfemiei unui rege care pretindea autoritatea lui Hristos, de cap al bisericii, ci era înfuriat pentru că Henric VIII îl dăduse la o parte pe papă, pe supremul pontif al Romei, care la rândul său pretindea că este cap al bisericii.

Dar regele Angliei era prea puternic politic pentru ca papa să poată să facă ceva ca să schimbe situaţia din Anglia, şi până în ziua de azi monarhul Angliei este cap al bisericii Angliei (cunoscută şi ca Anglicană sau Biserică Episcopală).
Biserica Episcopală este una dintre fiicele prostituatei romano-catolice, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului. (vezi Apocalipsa 17:5)

În cea mai mare parte a lor, conducătorii bisericii anglicane nu sunt creştini; aceştia sunt ca în pilda cu neghina crescută în lanul de grâu, a lui Isus:
“Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit, şi i-au zis: ,Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?’ El le-a răspuns: ,Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.’ Şi robii i-au zis: ,Vrei dar să mergem s-o smulgem?’ ,Nu’, le-a zis el, ,ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. “Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: ,Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.’” (Matei 13:24-30)

“Atunci Isus a dat drumul noroadelor, şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au apropiat de El, şi I-au zis: “Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină.” El le-a răspuns: “Cel ce seamănă sămânţa bună, este Fiul omului. Ţarina, este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina, sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul, care a semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă.” ” (Matei 13:36-43)

Să aruncăm o privire asupra neghinei Bisericii Anglicane: în August 2003, Consiliul Bisericii Episcopale l-a ales pe Gene Robinson ca episcop de New Hampshire. Gene Robinson şi-a părăsit soţia şi cele două fiice pentru a trăi împreună cu un alt bărbat, într-o relaţie sodomită la vedere. El promovează public şi încurajează stilul de viaţă sodomit. Gene Robinson a fondat Concord, un club de pariuri din New Hampshire, care este un instrument de promovare a sodomiei inclusiv cu ajutorul unui site care conţine fotografii cu sex în grup şi alte pornografii. Robinson nu predică evanghelia, el a respins evanghelia şi în locul ei el predică homosexualitatea. Aceste fapte au fost cunoscute foarte bine de Consiliul Bisericii Anglicane atunci când l-au ales pentru funcţia de episcop anglican de New Hampshire.

Dumnezeu arată în mod clar că stilul de viaţă al lui Gene Robinson şi conduita pe care el o promovează este un păcat:
“Să nu fie nici o curvă din fetele lui Israel, şi să nu fie nici un sodomit din fiii lui Israel.” (Deuteronomul 23:17)
“Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie. Este o urâciune.” (Leviticul 18:22)
“Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se dăduseră ca şi ele la curvie şi au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă suferind pedeapsa unui foc veşnic.” (Iuda 1:7)

Pentru ca Gene Robinson să fie instalat ca episcop, era necesar ca să fie confirmat de către Convenţia Generală Episcopală. Robinson a fost confirmat de către Convenţia Generală cu un număr de 62 de voturi pentru şi 43 de voturi împotrivă.
Confirmarea lui Robinson nu este surprinzătoare având în vedere tipul de persoane care alcătuiesc conducerea Bisericii Episcopale.
John Shelby Spong, pensionat din poziţia de episcop anglican de New Jersey, în întreaga sa carieră în Biserica Episcopală “a scris şi a predicat împotriva fiecărei învăţături a credinţei creştine. Episcopul Spong nu credea în naşterea dintr-o fecioară a lui Isus, în întruparea lui Isus, în divinitatea lui Hristos, în învierea Sa sau în existenţa lui Dumnezeu.” (Washington Times, August 19, 2003, http://www.washtimes.com/culture/culturebriefs.htm, (Gene Edward Veith, Wandering Shepherds, World Magazine, Aug. 23, 2002))

David Jenkins, consacrat ca episcop de Durham, care ierarhic ocupă a patra poziţie în Biserica Episcopală, a nesocotit învierea în trup a lui Isus Hristos, spunând că aceasta a fost “o păcăleală”. (Washington Times, August 19, 2003, http://www.washtimes.com/culture/culturebriefs.htm, (Gene Edward Veith, Wandering Shepherds, World Magazine, Aug. 23, 2002))

Teologia Bisericii Episcopale este satanică, aşa că nu este nicio mirare că oamenii răi merg pe calea acesteia. La fel ca Biserica Catolică, Biserica Episcopală învaţă despre o falsă mântuire prin fapte, prin cele şapte sacramente: despre aşa-numitul botez al copiilor, atestare, penitenţe, Euharistie, ordine sfinte, căsătorie şi ungere.
De asemenea, Biserica Episcopală învaţă că în timpul ceremoniei, pîinea şi vinul se transformă în trupul şi sângele, sufletul, şi divinitatea lui Hristos.
Aşa cum am explicat mai înainte, doctrina transsubstanţierii este un patent al idolatriei şi blasfemiei.

În mai 1538, Papa s-a răzbunat pentru separarea Bisericii Angliei de Roma: el i-a excomunicat pe toţi irlandezii care recunoşteau supremaţia regelui Angliei sau orice altă putere civilă mai mare decât aceea a Bisericii Romano-Catolice.

Evenimentele sunt relatate în clasica carte a lui Foxe, “Cartea Martirilor”:
“La scurtă vreme după aceasta, papa a trimis în Irlanda (către arhiepiscopul de Armagh şi clerul său) o bulă de excomunicare împotriva tuturor acelora care credeau în supremaţia regelui asupra naţiunii irlandeze; aruncând un blestem asupra acestora şi a acelora care nu-i denunţau în 40 de zile confesorilor lor, prin aceasta făcându-se vinovaţi de un mare rău.
Arhiepiscopul Browne a redactat o scrisoare, datată în mai 1538, Dublin. Parte din această confesiune de credinţă, sau jurământ, a trimis-o irlandezilor papistaşi, după cum urmează:” De aceea eu declar că orice bărbat sau femeie, frate sau soră, fiu sau fiică, soţ sau soţie, unchi sau mătuşă, nepot sau nepoată, rudelor, stăpân sau stăpână, şi tuturor celorlalţi, apropiaţi sau îndrăgiţi, prieten sau cunoscut de orice fel, să fie blestemaţi dacă acum sau de aici înainte sprijină orice putere ecleziastică sau civilă care se ridică deasupra Bisericii Mamă; sau care se vor supune, oricărora dintre acestea, sau adversarilor şi inamicilor Bisericii Mame, sau împotrivitori acesteia, şi datorită cărora eu jur aici, “Aşa să-mi ajute Dumnezeu, Binecuvântata Virgină, Sf. Petru, Sf. Paul, şi Sfinţii Evanghelişti” etc., atunci, în conformitate deplină cu doctrinele promulgate la Conciliul de la Lateran şi Constance, care declară în mod expres că nu trebuie făcută nicio favoare ereticilor, care nu au păstrat credinţa catolică, aceştia să fie excomunicaţi şi condamnaţi, moşiile lor să le fie confiscate, iar prinţii rămân obligaţi, prin jurământ solemn, să le distrugă din dominioanele lor.” (FOXE’S BOOK OF MARTYRS, edited by William Byron Forbush, http://www.ccel.org/foxe/martyrs/fox117.htm.)

Atacurile politice şi religioase ale Romei împotriva Angliei protestante au continuat pînă în anul 1641 dar şi după aceea; în anul 1641 bestia Romei a planificat insurecţiile pline de omoruri din Irlanda. Obiectivul acestei conspiraţii barbare a fost de a-i ucide toţi protestanţii din Irlanda, fără nicio excepţie. În cazul acesta, ca şi în multe altele, vom descoperi că iezuiţii au condus criminalele şi maniacalele lor atacuri.
Iezuiţii au stabilit ca începutul zilei de naştere a fondatorului lor, Ignatius de Loyola, să fie ziua unui masacru infernal. Iar când genocidul acesta s-a încheiat, Roma exterminase 150 mii de nevinovaţi: bărbaţi, femei şi copii.

Acest masacru ilustrează pericolul reprezentat de majoritatea catolică din orice ţară (catolică). Nu contează care sau cine pare să controleze politica regatului, atunci când un guvern legitim se află în contradicţie cu Roma, iadul îşi va cere drepturile. Roma este un maestru al insurecţiilor de masă, prin aţâţarea acelor barbari care şi-au vândut sufletul superstiţiilor cultului roman.

Eu nu îmi permit speculaţii asupra autorităţii cărţii lui Foxe, “Cartea Martirilor”, aşa că am să citez din relatările de după masacru:
“Proiectul acestei oribile conspiraţii a fost acela de a declanşa o insurecţie generală în întreg regatul, şi ca toţi protestanţii, fără excepţie, să fie ucişi.
Ziua aleasă pentru acest masacru a fost fixată pentru 23 octombrie, 1641, în care era sărbătorit Ignaţiu de Loyola, fondatorul ordinului iezuit; iar liderii întregii conspiraţii au făcut pregătirile necesare pentru aceasta. Şi pentru ca această detestabilă strategie să aibă succesul asigurat, papistaşii au adoptat cele mai nobile şi distinse maniere în relaţiile cu protestanţii; astfel comportamentul lor era plin de bunăvoinţă, făceau vizite de curtoazie protestanţilor, făcând eforturi considerabile de a o proba o prietenie în spatele căreia se ascundeau trădare şi o inumană campanie dusă împotriva lor (a protestanţilor).
Săvîrşirea acestei sălbatice conspiraţii a fost amânată pînă la venirea iernii, condiţii în care trimiterea de trupe din Anglia ar fi întâmpinat greutăţi.
Cardinalul Richelieu, ministrul Franţei, a promis conspiratorilor o primă bănească considerabilă, şi de asemenea ajutor în oameni; mulţi ofiţeri irlandezi i-au dat acestuia asigurarea că ei vor da tot concursul fraţilor lor catolici, aşa că în foarte scurt timp insurecţia a avut loc.
În ziua premergătoare stabiltului moment al oribilului plan de măcel, conspiraţia a fost demascată de un bărbat irlandez, pe nume Owen O’Connelly, iar pentru aceasta Parlamentul Angliei a hotărât acestuia, prin vot, o recompensă de 500 de lire şi o pensie de 200 de lire pentru întreaga sa viaţă.
Datorită acestei demascări, la doar cu câteva ore înainte ca, castelul din Dublin să fie atacat, Lordul Justiţiei a apucat să pregătească propria sa apărare şi a oraşului.
Lordul M’Guire, care era principalul lider al insurecţiei acolo, şi împreună cu complicii săi, au fost arestaţi în chiar seara acelei zile; în locuinţele acestora au fost descoeprite săbii, topoare, satâre, ciocane, şi tot felul de alte instrumente ale morţii pregătite pentru distrugerea şi extirparea protestanţilor din acea parte a regatului.
Iată cum metropola a reuşit într-un mod fericit să evite o sângeroasă tragedie, dar pentru cealaltă parte a regatului lucrul acesta nu a putut fi evitat.
Conspiratorii papistaşi înarmaţi pe întreg cuprinsul țării, la primele ore ale dimineţii, din ziua aleasă, au ucis orice protestant întâlnit în calea lor. Nu au ţinut cont nici de vârstă, nici de sex, nici de condiţia socială. Soţiile plângându-şi soţii măcelăriţi şi îmbrăţişându-şi copiii lipsiţi de ajutor, erau la rându-le străpunse şi copiii la fel.
Bătrânii, tinerii, cei sănătoşi şi cei infirmi, avură aceeaşi soartă, fiind amestecaţi una cu pământul. În zadar au încercat să scape acestui prim asalt, distrugerea şi pierzania erau pretutindeni, întâlnindu-şi victimele la orice pas. În zadar au încercat unii să se salveze apelând la relaţii, la colegi, la prieteni; toate legăturile fuseseră rupte; iar moartea venea tocmai din mîinile de la care era implorată şi aşteptată protecţia.
Fără nicio provocare, şi fără să se opună, englezii, uimiţi, trăind într-o profundă pace, aşa cum crezuseră, şi în siguranţă deplină, fură masacraţi de către tocmai vecinii lor cu care întreţinuseră relaţii de bună vecinătate, de omenie.
Ba chiar moartea a fost cea mai mică pedeapsă, din partea acestor monştrii cu formă umană; toate torturile pe care o minte bolnavă le putea inventa, toate durerile fizice, groaza, agonia disperării, nu au putut satisface excitaţia răzbunării fără blasfemii, precum şi acea cruzime fără niciun motiv.
Nicio natură depravată, nici măcar o religie depravată, chiar de ar încuraja pe cei mulţi, nu ar putea conduce la o asemenea scală a ferocităţii care s-a manifestat printre aceşti barbari nemiloşi. Chiar şi femeile, care prin natura lor sunt înclinate către compasiune pentru ceilalţi, au fost stârnite de către bărbaţii lor să participe la toate cruzimile. Pînă şi copiii, luând exemplu şi fiind încurajaţi de părinţii lor, loveau trupurile copiilor englezi decedaţi.
Nici măcar avariţia irlandezilor nu a putut justifica o astfel de cruzime. Aceasta a fost frenezia lor, căci până și vitele pe care ei le confiscaseră, plângându-se că le aparţin, au fost totuși ucise din cauză că purtau nume engleze, sau bătute pînă la sânge, duse în pădure pentru a pieri de foame sau ucise lent şi în chinuri.
Locuinţele şi terenurile englezilor au fost transformate în cenuşă, sau făcute una cu pământul. Iar în cazurile în care unii s-au ascuns şi baricadat în case, aceia au fost arşi de vii împreună cu soţiile şi cu copiii lor.
Aceasta este descrierea unui masacru fără egal; dar nouă ne revine sarcina, prin natura muncii noastre, să informăm cu privire la aceasta.
Bigoţii şi nemiloşii romano-catolici nu au ezitat ca şi după acea zi să-şi păteze mâinile cu sângele protestanţilor, şi au repetat după oribila zi, alte zile de măcel, iar protestanţii de pe întreg cuprinsul regatului au căzut victime furiei lor, daţi morţii de o cruzime nemaiîntâlnită.
Irlandezii ignoranţi au fost instigaţi să execute această infernală “afacere” de către iezuiţi, preoţi, călugări, care încă de când ziua măcelului fusese stabilită, pomeneau în rugăciunile lor şi mijloceau pentru marele proiect, despre care ei spuneau că va aduce prosperitate regatului, şi va contribui la sprijinirea cauzei catolicismului. Pretutindeni ei le spuneau oamenilor de rând că, protestanţii sunt eretici, şi că nu trebuie tolerat ca aceştia să trăiască printre ei; adăugau la aceasta că uciderea unui englez nu este un păcat mai mare decât acela al uciderii unui cîine; şi că dacă, irlandezii i-ar alina sau proteja pe englezi, ar fi un păcat de neiertat.
Când papistaşii au asediat oraşul şi castelul Longford, iar locuitorii acestuia în cele din urmă s-au predat, aceia care erau protestanţi, chiar dacă se predaseră în anumite condiţii, au fost atacaţi imediat de o manieră sângeroasă; preotul catolic, la semnalul dat mulţimii care-l urma – i-a spintecat burta liderului englez protestant — a început măcelul, pe unii dintre ei i-au spînzurat, unii au fost înjunghiaţi sau împuşcaţi şi foarte mulţi au pierit sub lovituri de securi aplicate la cap.
Garnizoana de la Sligo a fost tratată într-un mod similar de către O’Connor Slygah. După ce protestanţii s-au predat şi au părăsit căminele lor, având promisiunea că le va fi cruţată viaţa şi că le va permite să treacă în siguranţă prin Munţii Curlew, către Roscommon, în realitate i-au întemniţat, în condiții cumplite, iar ca hrană le ofereau doar grăunţe. După aceea, când unii papistaşi ciocneau cupe cu vin, la procesiuni, şi-i felicitau pe fraţii lor pentru victoria asupra acestor nefericiţi, aceia dintre protestanţii care supravieţuiseră măcelului erau aduşi înaintea lor de către călugării albi şi erau ucişi acolo, ori azvârliţi de pe pod în râul vijelios, pînă când în curând nu a mai rămas niciunul în viaţă. De reţinut că această societate a călugărilor albi, la ceva timp după aceasta, a participat la o procesiune, cu apă sfinţită în mâinile lor, pe care au aruncat-o în râu – cu pretenţia de a curăţa şi purifica apa de petele şi poluarea datorată sângelui şi trupurilor putrefacte ale ereticilor, aşa cum îi numeau ei pe protestanţii pe care îi măcelăriseră într-un mod atât de inuman, chiar atunci.

***

În domeniul din Terawley, papistaşii, la instigările călugărilor, i-au obligat pe 40 de englezi protestanţi, unii dintre ei femei şi copii, la o crudă alegere: fie să piară de sabie fie să sară singuri în mare. Aceştia au ales pînă la urmă, înghiontiţi de armele inexorabililor lor persecutori, să sară în mare, cu copiii lor în braţe, la început încercând să stea la suprafaţă, dar curând sfârşind în adâncurile mării.
În castelul din Lisgool aproape 150 de bărbaţi, femei şi copii au fost arşi împreună; iar din castelul Moneah nu mai puţin de 100 au fost ucişi de sabie. Foarte mulţi oameni au fost ucişi şi la castelul din Tullah: aceștia se predaseră după ce M’Guire le-a promis că le va cruţa viaţa, dar de-abia ce acest scelerat monstruos a intrat în posesia castelului le-a şi ordonat adepţilor săi, să-i ucidă pe toţi, lucru care a fost executat de îndată şi cu o cruzime inimaginabilă.
Mulţi dintre ei au fost ucişi în feluri oribile, ca şi cum acestea ar fi fost inventate de demoni şi nu de oameni. Unii dintre ei au fost aşezaţi cu şira spinării pe o osie de la căruţă, cu picioarele atârnând la un capăt iar cu braţele şi capul de cealaltă parte. În această poziţie, unul dintre aceşti sălbatici îi biciua peste picioare şi peste coapse, etc., în timp ce un altul asmutea cîinii feroce, să-i sfâşie braţele şi părţi întregi din trunchi; în astfel de chinuri îngrozitoare îşi dădeau duhul bieţii protestanţi. Într-un număr foarte mare ei au sfârşit legaţi de cozile cailor, care aţâţaţi de călăreţii lor într-un galop nebunesc îşi rupeau victimele în bucăţi. Alţii erau spânzuraţi de un ştreang înalt iar dedesubt era aprins focul, sfârşind în parte ştrangulaţi şi asfixiaţi de fum.
Nici măcar bietele femei nu au fost cruţate de la felurile cumplite de ucideri, scornite de către nemiloşii şi furioşii lor persecutori. Multe femei, de toate vârstele, au fost date morţii în moduri cumplite. Unele erau legate foarte strâns cu spatele de un ţăruş, li se smulgeau veştmintele, apoi inumanii monştrii le tăiau sânul drept, ceea ce le provoca acestora chinuri îngrozitoare; erau apoi părăsite în această poziţie, iar sângele ţâşnea până când acestea îşi dădeau sufletul.
Atât de mare era furia acestor sălbatici feroce, încât pînă şi pruncii nenăscuţi erau smulşi din pîntecele mamelor lor pentru a-şi revărsa furia şi asupra acestora.
Multe femei gravide erau spînzurate, dezbrăcate complet, de crengile arborilor iar trupurile lor erau despicate pentru a li se extrage fătul care apoi era aruncat câinilor şi porcilor. Şi pentru ca groaza să fie mai mare, ei îl obligau pe soţul acesteia să fie spectator înainte ca el însuşi să fie ucis în chinuri.
În oraşul Issenskeath ei au spânzurat peste 100 de scoţieni protestanţi, manifestând aceeaşi cruzime arătată şi englezilor. M’Guire a mers la castelul oraşului şi a cerut să vorbească cu guvernatorul, iar când acesta a fost primit a ars imediat toate arhivele din acel comitat, care erau păstrate acolo. Apoi a cerut de la guevrnator suma de 1000 de lire, iar după ce a primit-o la obligat pe acesta să asiste la o Messă (Liturghie) şi să jure apoi că aşa va face de-acum încolo. Iar pentru ca barbaria să fie completă a ordonat ca soţia şi copiii guvernatorului să fie spânzuraţi în faţa acestuia; pe lângă aceasta a masacrat cel puţin 100 de locuitori.
Peste 1000 de bărbaţi, femei şi copii au fost duşi la podul din Portadown, care era sfărâmat de la jumătate, iar acolo erau obligaţi să se arunce în apă, în timp ce bestiile pândeau la mal pe aceia care ajungeau acolo şi le zdrobeau capetele.
Tot în apropiere de acel loc cel puţin 4000 de persoane au fost înecate în diferite locuri.
Inumanii papistaşi, după ce mai întîi i-au separat, i-au mânat ca pe nişte animale către locul ales pentru uciderea lor; şi dacă cineva fie din oboseală, sau datorită unui handicap fizic, se prăbuşea datorită ritmului de mers, atunci ei erau împunşi cu săbiile şi cu furcile; şi pentru a împrăştia groaza în mulţime, ei omorau pe drum pe câţiva. Mulţi dintre bieţii aceia, atunci când erau aruncaţi în apă încercau să vină la mal pentru a se salva, dar nemiloşii lor persecutori îi aşteptau deja acolo şi îi împingeau din nou în apă.
Doar într-un singur loc, 140 de englezi, după ce au fost aduşi acolo de la câteva mile distanţă, dezbrăcaţi, pe o vreme cumplită, au fost ucişi toţi odată, unii spânzuraţi, alţii arşi, unii împuşcaţi, alţii îngropaţi de vii; şi atât de cruzi au fost torţionarii lor că nici măcar nu le-au dat voie bietelor victime să se roage înainte de a sfârşi crunta loar soartă.
Alte companii de papistaşi, au pretins că, conduc aceste grupuri de oameni, în siguranţă, lucru ce a stârnit bucuria victimelor, dar când blestemaţii de papistaşi ajungeau la locul hotărât, ei îi tăiau în cele mai cumplite moduri.
O sută cinciprezece bărbaţi, femei şi copii, au fost duşi, la porunca lui Sir Phelim O’Neal la podul din Portadown, unde aceştia au fost forţaţi să sară în râu şi să se înnece. O femeie, pe nume Campbell, negăsind altă cale de salvare, s-a prins brusc cu braţele de şeful papistaşilor, şi a sărit cu el de pe pod, atât de repede, încât s-au înnecat amândoi.
În Killyman ei au masacrat 48 de familii, dintre care pe 22 le-au închis în casele lor şi le-au ars de vii. Restul au fost spânzuraţi, împuşcaţi sau înnecaţi.
În Kilmore, locuitorii, care numărau aproximativ 200 de familii, au căzut cu toţii furiei papistaşilor. Unii dintre ei erau ţinuţi la butuc până când mărturiseau unde păstrau banii; imediat după aceea erau ucişi.
Întregul comitat era dominat de scena comună a unui măcel, mii de oameni pierind într-un scurt interval de timp, ucişi de sabie, foame, înnecaţi sau în moduri groaznice pe care doar răutatea pură le-a putut inventa. Alţii au fost închişi în temniţe grele, legaţi de picioare cu lanţuri şi ţinuţi acolo până la moarte.
La Casel, papistaşii i-au adunat pe toţi protestanţii într-o temniţă infectă, unde i-au ţinut închişi mai multe săptămâni. După un timp când i-au eliberat, pe unii dintre aceştia i-au mutilat oribil, şi le-au dat drumul pe străzi să piară încet; alţii au fost spânzuraţi, şi unii au fost îngropaţi de vii lăsându-li-se afară doar capetele, iar papistaşii pentru a le mări agonia îşi băteau joc de ei în fel şi chip.
În comitatul Antrim ei au ucis 954 de protestanţi într-o singură dimineaţă; şi imediat după aceea, au mai ucis încă 200 din acelaşi comitat.
În oraşul numit Lisnegary, ei au obligat 24 de protestanţi să intre într-o casă, apoi le-au dat foc, şi în timp ce aceştia ardeau şi strigau de durere, ei batjocoreau strigătele lor.

Printre multele acte de cruzime se numără şi unul în care ei au zdrobit capetele celor doi copii ai unei englezoaice chiar sub privirile ei. După aceea, ei au târât-o pe mamă la un râu şi au înnecat-o. Ei au ucis mulţi copii în acelaşi fel, spre marea durere a părinţilor lor şi spre ruşinea rasei umane.
În Kilkenny toţi protestanţii, fără excepţie, au fost daţi morţii; iar unii dintre ei au fost aşa de schingiuiţi încât probabil că până atunci nimeni nu-şi închipuise aşa ceva.
Ei au bătut o englezoaică atât de cumplit încât toate oasele i-au fost zdrobite; după aceea au aruncat-o într-un şanţ; dar lucrul acesta nu i-a satisfăcut, aşa că i-au desfăcut pântecele, au luat-o pe fiica de şase ani a acesteia şi au îndesat-o în trupul mamei sale, şi le-au ţinut aşa până când au pierit.
Ei l-au prins pe un fugar, au tăiat gâtul soţiei acestuia, după aceasta au scos creierul copilului lor, un sugar, l-au aruncat porcilor care l-au devorat cu lăcomie.
După săvârşirea unor astfel de fapte şi a altor oribile cruzimi, ei au luat capetele a şapte dintre liderii protestanţi, printre aceştia aflându-se şi un ministru evlavios, pe care le-au atârnat de crucea din piaţă. Au băgat un căluş în gura ministrului după care i-au tăiat obrajii până la urechi şi i-au îndesat în gură file din Biblia din care acesta obişnuia să predice, pentru a i-o lărgi mai mult. Ei au făcut multe astfel de lucruri de batjocură, şi şi-au exprimat larga satisfacţie faţă de astfel de ucideri ale nefericţilor protestanţi.
Este imposibil de înţeles plăcerea şi cruzimea acestor monştrii faţă de bietele victime căzute în mîinile lor, care atunci când îi măcelăreau li se adresau aşa victimelor: “Sufletul tău va fi al Satanei!”.
Unul dintre aceşti ticăloşi a intrat într-o locuinţă cu mâinile îmbibate de sânge şi s-a lăudat că acela este sânge de englez, şi că sabia sa a străpuns trupurile protestanţilor până la plăsele. Când oricare dintre aceştia ucidea un protestant, ceilalţi mergeau şi tăiau o bucată din cadavru în semn de mulţumire, pe care apoi o azvârleau câinilor să o mănânce; iar după uciderile lor, ei se lăudau că diavolul le este îndatorat pentru i-au trimis atât de multe suflete în Iad.
Nu este însă deloc de mirare că ei i-au tratat astfel pe creştinii nevinovaţi din moment ce ei nu ezitau nicio clipă să comită blasfemii împotriva lui Dumnezeu şi Cuvântului Său.
Într-un loc ei au ars două Biblii protestante, şi au afirmat că ei au ars atunci chiar focul Iadului. În biserica din Powerscourt ei au ars amvonul, strana, dulapurile şi Bibliile aparţinând acesteia.
Apoi ei au luat alte Biblii pe care le-au întinat cu apă murdară, şi aruncându-le în faţa protestanţilor au spus: “Noi ştim că voi doriţi să primiţi o lecţie; iată una numai potrivită pentru voi; veniţi şi mâine ca să primiţi o predică la fel de bună ca aceasta.” Apoi unii dintre protestanţi au fost târâţi de păr în biserică, au fost dezbrăcaţi şi biciuiţi cu o mare cruzime, spunându-li-se în timpul torturii că dacă vor veni şi mâine la biserică, vor asculta aceeaşi predică.
În Munster ei au dat morţii mai mulţi conducători locali într-o manieră şocantă. Pe unul dintre aceştia, l-au dezbrăcat complet, iar apoi l-au mânat împungându-l cu săbiile şi ţintindu-l cu săgeţi, pînă când acesta s-a prăbuşit fără viaţă.
În alte locuri ei le-au scos ochii şi le-au tăiat mâinile protestanţilor, pe care apoi i-au dus departe pe câmp să se rătăcească şi i-au lăsat să moară într-un mod mizerabil.
Ei i-au obligat pe cei tineri să-şi împingă părinţii în râuri, unde se înecau; nevestele să asiste la spânzurarea soţilor lor iar mamele să taie singure beregata copiilor lor.
Într-un loc ei l-au obligat pe un tânăr să-şi ucidă tatăl după care l-au spânzurat şi pe el. În altă parte ei au obligat-o pe o femeie să-şi ucidă soţul, apoi l-au obligat pe fiul acesteia să-şi ucidă mama, după care pe fiu l-au împuşcat în cap.
Într-o piaţă numită Glaslow, un preot catolic, împreună cu alţii, i-a convins pe 40 de protestanţi să facă pace cu Biserica Romei. Aceştia nu ar fi făcut lucrul acesta dacă nu li s-ar fi explicat că, papistaşii erau de cea mai bună credinţă şi că nu doreau decât să-i salveze, după care lăsându-i liberi i-au acuzat de erezie şi le-au tăiat gâturile.
În comitatul Tipperary, mai mult de 30 de protestanţi, bărbaţi, femei şi copii au căzut în mâinile papistaşilor, care după ce i-au dezbrăcat de veştminte, i-au ucis cu pietre, securi, săbii şi alte arme.
În comitatul Mayo aproape 60 de protestanţi, 15 din fiecare minister, au fost luaţi potrivit unei înţelegeri, să fie conduşi în deplină siguranţă la Galway, de către Edmund Burke şi soldaţii acestuia; dar acest monstru inuman, pe drum, a scos sabia, la un consemn pentru ceilalţi, care i-au urmat imediat exemplul, şi i-au ucis pe toţi, unii au fost înjunghiaţi, alţii străpunşi cu suilţele iar alţii înnecaţi.
În comitatul Queen, un număr mare de protestanţi au murit în feluri dintre cele mai şocante. Cincizeci sau şaizeci dintre ei au fost îngrămădiţi într-o locuinţă, care a fost incendiată, toţi au pierit în flăcări. Mulţi au fost dezbrăcaţi şi apoi legaţi de coada cailor cu o frânghie legată de jur împrejurul mijlocului lor, care apoi, mânaţi în galop, i-au rupt în bucăţi. Unii erau spânzuraţi prin aşezare cu picioarele deasupra unor cărbuni aprinşi şi ţepuşi; erau lăsaţi acolo pînă mureau.
La Clownes, 17 bărbaţi au fost îngropaţi de vii; un englez împreună cu soţia sa, cei 5 copii ai lor şi servitoarea casei au fost spânzuraţi şi după aceea aruncaţi într-un şanţ.
Ei i-au spânzurat pe mulţi alţii (de braţe) de crengile copacilor, cu greutăţi atârnându-le de picioare, şi erau lăsaţi aşa până când îşi dădeau ultima suflare. Pe alţii îi spânzurau de palele morilor de vânt, iar înainte de a-şi da suflarea, aceşti barbari le ciopârţeau trupurile cu săbiile, bucată cu bucată. Altora, deopotrivă bărbaţi, femei şi copii, le erau tăiate diferite părţi din trup, după care erau lăsaţi să se zbată până mureau datorită hemoragiei.
O biată femeie a fost spânzurată de un par, iar pe copilul acesteia, în vârstă de 12 luni, l-au spânzurat de pletele mamei sale, iată ce moarte cumplită au cunoscut bietele fiinţe.
În comitatul Tyrone, nu mai puţin de 300 de protestanţi au fost înecaţi într-o singură zi; iar mulţi alţii au fost spânzuraţi, arşi de vii şi ucişi în multe alte groaznice moduri.
Dr. Maxwell, rectorul din Tyrone, locuia atunci aproape de Armagh, şi a suferit cumplit de pe urma cruzimii acestor nemiloşi barbari. El a expus, sub jurământ, înaintea trimişilor regelui că papistaşii irlandezi au ucis într-un loc 12.000 de protestanţi, pe care i-au măcelărit la Glynwood, pe drumul spre comitatul Armagh.
După cum şi locul unde râul Bann era foarte adânc, iar podul era distrus, un mare număr, aproape 1000 de protestanţi lipsiţi de apărare au fost împinşi cu suliţele şi cu suilţele în apă, unde s-au înecat.
Nici măcar catedrala din Armagh nu a scăpat furiei acelor barbari, ea a fost incendiată de către liderii lor, şi a ars complet.
Şi pentru a extirpa definitiv etnia bieţilor protestanţi, care locuiau fie în Armagh fie în apropiere, irlandezii le-au ars toate casele, după care i-au adunat pe toţi, bărbaţi, femei şi copii, şi sub pretextul că îi vor duce în siguranţă spre Colerain, odată ce protestanţii au acceptat, ei au fost măcelăriţi pe drumul spre acolo.
Astfel de oribile barbarii, care au fost ilustrate aici, s-au petrecut de-a lungul întregului regat; iar atunci când s-a făcut o evaluare a dimensiunilor acestui satanic măcel, s-a aflat că au pierit m-ai mult de 150.000 de protestanţi. (FOXE’S BOOK OF MARTYRS, edited by William Byron Forbush, http://www.ccel.org/foxe/martyrs/fox117.htm.)
Acest genocid a fost planificat şi orchestrat de către Vatican. Execuţia acestui plan a fost condusă şi supravegheată de către liderii iezuiţilor şi de către alţi preoţi, năpârci ale bestiei Romei.

Acela care are ochi să vadă, să vadă dincolo de faţada de pioşenie a Romei. Acela care are minte ca să priceapă, să înţeleagă pericolul pe care-l reprezintă Roma şi Iezuiţii. Biserica Romano-Catolică nu se va schimba niciodată.

 http://paganismulcatolic.blogspot.ro/2015/03/ordinul-iezuit-2.html
Advertisements
This entry was posted in IEZUITI, Păgânismul catolic. and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s