Inchiziția

Biserica Romano-Catolică nu este doar o religie ci ea este şi un guvern suveran. Acesta nu este însă un guvern obişnuit, el este un guvern care își arogă autoritatea asupra întregii lumi.
Papa pretinde că domneşte în locul Dumnezeului atotputernic, cu o autoritate şi infailibilitate egale cu acelea ale Domnului Isus Hristos. (CATECHISM OF THE CATHOLIC CHURCH, § 2034-2035, 1994)
Papa susține a avea autoritate asupra tuturor guvernelor pământului, nu doar în problemele spirituale ci și în toate aspectele seculare, de asemenea.  În timpul ceremoniei de încoronare a papei se folosesc aceste cuvinte: “Ia tu tiara împodobită cu tripla coroană, şi să ştii că tu eşti Tatăl prinţilor şi al regilor şi guvernator al lumii.” (ALBERTO RIVERA, FOUR HORSEMEN, Chick Publications, p. 25, 1985 (citat din AVRO MANHATTAN, VATICAN IMPERIALISM IN THE 20th CENTURY, p. 76.))

Pontiful Roman judecă întreaga omenire, însă el nu este judecat de nimeni. Noi decretăm, impunem, precizăm şi decidem: orice făptură umană trebuie să fie supusă pontifului roman pentru a putea fi mântuită… Aşa s-a pronunţat Cristos… “Tu ai aşezat sub picioarele Sale toate lucrurile,” se verifică în persoana mea (a papei). Eu am autoritatea de Rege al regilor. Eu sunt în toate şi pe deasupra tuturor, la fel ca însuşi Dumnezeu, la fel şi Eu, vicarul lui Dumnezeu sunt capabil să fac aproape toate lucrurile pe care Dumnezeu le poate face. Iată de ce, mă puteţi considera doar ca pe Dumnezeu.” (ALBERTO RIVERA, THE GODFATHERS, Chick Publications, p. 32, 1982 (citat din The Registers of Boniface VIII, The Vatican Archives, L. Fol. 387 and THE CATHOLIC ENCYCLOPEDIA, Encyclopedia Press, 1913))

“Pe acest pământ, Noi i-am luat locul Dumnezeului Atotputernic.” (Papa Leo XIII – ALBERTO RIVERA, DOUBLE CROSS, Chick publications, p. 27, 1981 (citat din THE GREAT ENCYCLICAL LETTERS OF POPE LEO XIII, p. 304, Benziger Brothers ,1903))
“Pontiful roman deţine întîietatea asupra întregii lumi.” (The Vatican Council, Session IV, chapter III, July 18, 1870)
“Puterea regilor provine din autoritatea Pontificală.” (Papa Innocent III – G.A. RIPLER, NEW AGE BIBLE VERSIONS, p. 134, 1993))
“Puterea temporală trebuie să fie supusă aceleia spirituale.” (Papa Bonifaciu VII -G.A. RIPLER, NEW AGE BIBLE VERSIONS, p. 134, 1993))

              Oricine neagă că papa are autoritate dumnezeiască asupra guvernelor de pe întregul Pământ, se află sub blestemul Bisericii Catolice. În timpul Inchiziţiei Evului Mediu, astfel de “eretici” erau predaţi guvernelor obediente şi servile spre a fi torturaţi şi executaţi. Inchiziţia a fost o persecuţie în masă a inamicilor, percepuţi aşa, ai Bisericii Catolice.

Pentru că este foarte uşor de arătat că doctrina Catolică este o falsă evanghelie cu un Hristos mincinos, Biserica Catolică şi-a pierdut întotdeauna aderenţi acolo unde există cu adevărat libertatea cuvântului şi libertatea religioasă.
În consecinţă, Biserica Catolică a înflorit doar când a putut controla guvernele şi s-a folosit de forţa acelor guverne pentru a distruge competiţia religioasă. Doar cu sprijinul unui guvern, Biserica romano-catolică a putut institui un monopol religios. Însăşi supravieţuirea bisericii catolice depinde de forţa unui guvern care să îi reducă la tăcere pe oponenţii săi.

Creştinii sunt principala ţintă a Bisericii Catolice.

Este vorba aşadar de o reală conspiraţie împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său.
“Pentru ce se întărâtă nemulţumirile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: “Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” – Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.” (Psalmii 2:1-4)

Unsul Domnului este Hristos şi biserica sa. Odată ce o persoană crede în Isus atunci acea persoană este unsă cu Duhul Sfânt şi devine una cu Hristos.
“Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu. El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului.” (2 Corinteni 1:21-22)

Credincioşii devin acelaşi trup cu Isus. Isus a spus:
“În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.” (Ioan 14:20)
Isus Hristos este Capul bisericii, iar aceasta este trupul Său.
“El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” (Coloseni 1:18)
“Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.” (Efeseni 4:6)
“Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6:19)

Toţi aceia care cred în Isus Cristos sunt membri ai bisericii sale şi sunt una cu Isus şi cu Dumnezeu Tatăl.
“El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.” (Efeseni 1:22-23)
“pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui.” (Efeseni 5:30)
“Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.” (Romani 12:4-5)
“şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.” (Efeseni 4:3-4)

Dacă biserica lui Isus este persecutată aceasta nu înseamnă altceva decât că Isus Hristos este persecutat. Când Saul (devenit mai târziu Pavel) persecuta biserica lui Hristos, Isus l-a doborât la pământ pe Saul şi l-a întrebat:
“El a căzut la pământ, şi a auzit un glas, care-i zicea: “Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” “Cine eşti Tu, Doamne?” a răspuns el. Şi Domnul a zis: “Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. “Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.”” (Faptele apostolilor 9:4-5)
Aşadar, a-i persecuta pe creştini înseamnă de fapt a-L persecuta pe însuşi Unsul Domnului.
În întreaga istorie a omenirii nu există persecutor mai mare, al bisericii lui Isus , decât sistemul romano-catolic.

Biserica romano-catolică este capul conspiraţiei mondiale împotriva Domnului şi a Unsului Său.

Persecuţia creştinilor a început odată cu răstignirea lui Hristos. Romanii erau toleranţi în general cu religiile altor culturi dar numai atâta timp cât aceste religii erau recunoscute oficial de către stat. Roma avea un conciliu de preoţi însărcinaţi cu supravegherea activităţilor religioase ale Romei şi a gradului de acceptabilitate pentru orice formă de credinţă religioasă. (GERARDUS D. BOUW, GEOCENTRICITY, p. 153, 1992)
Membrii acestui conciliu ecumenic timpuriu erau numiţi pontifi. (GERARDUS D. BOUW, GEOCENTRICITY, p. 153, 1992)

Pontif se traduce prin constructor de poduri. Pontifii se considerau ei însişi a fi intermediari între Dumnezeu (sau dumnezei în cazul politeismului) şi om.
În jurul anului 31 D.C., Caesar Augustus s-a declarat el însuşi cap al acestui conciliu al pontifilor.
După acel moment, împăratul Romei a devenit pontiul suprem, Pontifex Maximus. (RALPH E. WOODROW, BABYLON MYSTERY RELIGION, p. 72, 1966), titlu care-l desemna pe Înaltul Preot al religiei păgîne a Romei.(COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 19, p. 239, 1991))
El era deasemenea venerat ca un zeu. (STEWART PEROWNE, ROMAN MYTHOLOGY, p. 125-26, 1969)

Pontiful roman nu tolera pe nimeni care aducea închinare altui zeu decât el. În consecinţă, creştinii erau persecutaţi pentru că-L urmau pe adevăratul Dumnezeu, Isus Hristos.

Papa de la Roma este succesorul împăratului Roman. Papa poartă acelaşi titlu ca şi împăraţii romani, Supremul Pontif (Suveranul Pontif).
Papa urmăreşte de asemenea să preia atribuţiile lui Dumnezeu pe Pământ.
El susţine că fiecare om trebuie să i se supună lui (papei) pentru ca să câştige dreptul de a ajunge în Rai. Toţi acei care îndrăznesc să conteste autoritatea sa sunt blestemaţi de către papă şi persecutaţi.

Biserica catolică i-a persecutat pe creştini cu ajutorul Inchiziţiei fiindcă creştinii refuzau să se supună Papei.
“Deşi persecuţia creştinilor nu a cunoscut întrerupere încă din primul secol de după Cristos, în anul 1179, papa Alexandru III şi Conciliul de la Lateran au îndemnat la folosirea forţei şi au instituit acordarea de stimulente pentru actele de violenţă împotriva creştinilor cum ar fi, “reducerea cu doi ani a penitenţelor” pentru acei care ucideau un “eretic”.
În anul 1231, Papa Grigore IX a instituit oficial tribunalul inchiziţiei papale (inquisitio haereticae pravitatis).
În anul 1252, Papa Innocent IV a autorizat expres folosirea torturii, care pînă la data aceea fusese instituită deja de secole, ca o practică obişnuită a Bisericii Catolice.” (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 38 (1991))

Inamicii Bisericii Romano-Catolice erau numiţi “eretici”. Aceşti aşa-numiţi “eretici” erau adesea torturaţi, mutilaţi, şi arşi pe rug. (ENCYCLOPEDIA AMERICANA, volume 15, p. 193 (1998))
Averile lor erau confiscate, condamnându-i pe urmaşii acestora la o viaţă mizerabilă. (ENCYCLOPEDIA AMERICANA, volume 15, p. 193 (1998))

Toma de Aquino (1226-1274), un “sfânt” catolic scria: “Este mult mai rău să corupi credinţa (catolică) de care depinde viaţa sufletului decât în a trăi o viaţă temporală în sărăcie de bani; iată de ce, dacă falsificatorii de bani şi alţi răufăcători sunt pe drept condamnaţi la moarte, cu mult mai mult ereticii trebuie ucişi după ce au fost condamnaţi.” (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 38 (1991))

În timpul Inchiziţiei zeci de milioane de oameni au fost ucişi ca duşmani ai Bisericii Catolice.
Într-o singură zi (24 August 1572) între 50.000 (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 3, p. 644 (1991)) şi 100.000 (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 5) de hughenoţi (protestanţi francezi) au fost masacraţi în Paris în Noaptea Sfântului Bartholomeu.
Papa Grigore XIII a primit vestea cu mare bucurie, a organizat o procesiune la Biserica St. Louis pentru a aduce mulţumiri. El a comandat baterea unei monede papale pentru comemorarea masacrului.

Moneda înfăţişează un înger cu o cruce într-o mână şi cu o sabie în cealaltă, înaintea căruia o ceată de hughenoţi, cu feţele îngrozite, încearcă să se ascundă.
Pe monedă mai era inscripţionat şi “Ugonottorum Stranges 1572”, adică masacrarea hughenoţilor 1572. (RALPH E. WOODROW, BABYLON MYSTERY RELIGION, p. 100, 1966)

La fel cum liderii religioşi evrei au procedat cu Isus, biserica romană a transformat în obişnuinţă condamnarea la moarte a creştinilor de către autorităţile seculare.

În anul 1542, Papa Paul III a infiinţat un birou (oficiu) inchiziţional al Vaticanului denumit “Sfânta şi Universala Inchiziţie Romană”, cu scopul de a lupta împotriva răspîndirii Protestantismului. (CORRADO PALLRNBERG, INSIDE THE VATICAN, p. 180-81, 1960)

În anul 1908, Papa Pius X a renunţat la cuvântul “Inchiziţie” din titulatura Oficiului(biroului) iar acesta a devenit cunoscut ca “Sfântul Oficiu”. (ENCYCLOPEDIA BRITANNICA, volume 6, p. 329, 1998.)
La data de 7 Decembrie 1965, acest oficiu a fost redenumit ca “Congregaţia pentru Doctrina Credinţei”. (ENCYCLOPEDIA AMERICANA, volume 15, p.194, 1998)

Această nouă titulatură sună destul de inofensiv, dar ea nu poate alunga lunga şi sângeroasa istorie a acestui Oficiu; mai mult arderile în public ale “ereticilor” au fost numite Auto-Da-Fé sau “acte de credinţă”. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994)

Congregaţia pentru Doctrina Credinţei există încă şi astăzi în Biserica Catolică, organizând întruniri odată pe săptămână, Papa prezidându-le periodic. (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 40, 1991)
Oficiul acesta încă ocupă Palatul Inchiziţiei, el fiind complementar Vaticanului. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994)

Cel mai recent Mare Inchizitor este fostul arhiepiscop de Munchen (Germania), cardinalul Joseph Ratzinger (fost  papă). (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994)

Din cauza importanţei poziţiei sale, aceea de şef de dogmă, foarte respectat, Ratzinger era văzut de către mulţi ca cel mai puternic cardinal în Biserica Catolică. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994)
El a fost ales și papă, cu numele de Benedict XVI.

Lordul Acton, un reputat istoric din secolul 19 al istoriei romano-catolicismului, este sursa celui mai faimos citat despre regi şi papi: “Puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. El avea să spună mai târziu: “Papalitatea a reuşit să ucidă şi să masacreze la scala cea mai largă, mai crudă şi mai inumană. Ei, papii, nu numai că au fost criminali în masă dar ei au făcut din principiul uciderii o lege a Bisericii Creştine şi o condiţie a mântuirii. Papalitatea este diavolul pitit în spatele Crucifixului.” (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 113, 1999)

Unii ar putea crede că, Conciliul Vatican II a schimbat direcţia bisericii catolice, că aceasta nu mai este prostituata îmbătată de sânge şi de abominaţii, care era odată. Conciliul Vatican II este în realitate o înşelătorie mortală. La Conciliul Vatican II creştinii protestanţi, odinioară numiţi ca “eretici”, au fost numiţi acum “fraţi separaţi”.
Diabolica decepţie devine evidentă atunci când se constată că,  Vatican II nu a abrogat nici măcar o singură bulă papală sau vreo anatema emise împotriva creştinilor de către papi sau de către conciliile Vaticanului. Mai mult decât atât, Conciliul Vatican II a reafirmat canoanele şi decretele conciliilor anterioare, inclusiv Conciliul II din Nicea, Conciliul din Florenţa şi Conciliul din Trent. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 89, 1994,( citat din Austin Flannery, O.P., gen. ed., Vatican II, The Conciliar and Post Conciliar Documents, rev. ed. (Costello Publishing 1988), vol. 1, p. 412)

Numai Conciliul din Trent însumează peste 100 de anatema aruncate împotriva creştinilor şi a convingerilor creştine. Creştinii se află încă sub nenumăratele blesteme ale Bisericii Romano-Catolice, şi ale “Sfântului Oficiu” care poartă asupra sa amprenta de neşters a Inchiziţiei şi care este încă operaţional. La fel cum leopardul nu poate să-şi schimbe petele sale nici Vaticanul nu poate să schimbe căile sale diavoleşti.
“Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23)

Biserica Catolică nu se va schimba niciodată. Doctrina oficială a Bisericii Catolice rămâne în continuare aceeaşi, că nu există mântuire în afara Bisericii Romano-Catolice.
În ochii Bisericii Romane creştinii protestanţi sunt destinaţi Iadului, şi cu toate acestea ei îi numesc “fraţi separaţi”.
Următorul citat este din Catehismul Bisericii Catolice, 1994, § 846.
“Bazându-se pe Scriptură şi tradiţie, Conciliul învaţă că Biserica, acum doar un Pelerin pe pământ, trebuie să fie salvat: singur Hristosul este mediatorul pe calea mântuirii; el este dăruit nouă în trupul său care este Biserica. El însuşi a susţinut necesitatea credinţei şi a botezului, şi pentru aceasta el a susţinut în acelaşi timp necesitatea unei Biserici în care oamenii să intre prin botez ca printr-o uşă.
Iată de ce nu vor putea fi salvaţi aceia care ştiind că biserica catolică a fost găsită necesară de către Dumnezeu prin Fiul său Cristos, cu toate acestea vor refuza să intre în ea sau să rămână în ea.” (CATECHISM OF THE CATHOLIC CHURCH § 846, 1994)

O declaraţie oficială recentă a Vaticanului, Dominus Iesus, şi care a fost scrisă de către expertul şef în doctrină al Vaticanului, cardinalul Josef Ratzinger (fost papa Benedict XVI) explică clar că, Biserica Catolică a manifestat şiretenie atunci când la Conciliul Vatican II a declarat că Vaticanul îi consideră pe protestanţi “fraţi separaţi”.

În Dominus Iesus, Biserica Catolică declară că, “comunităţile ecleziale” care nu recunosc misterul Euharistiei, (potrivit căreia Dumnezeul Atotputernic este prezent pur şi simplu sub forma vinului şi a pîinii prin simpla invocare a sa) nu sunt cu adevărat biserici creştine.

“Prin urmare există o singură Biserică a lui Hristos, şi aceasta este Biserica Catolică, guvernată de către Succesorul lui Petru şi de către episcopi, în comuniune cu el (succesorul lui Petru, papa). Bisericile care nu coexistă în perfectă comuniune cu Biserica Catolică dar rămân legate de ea prin cea mai apropiata obligaţie, care este primită prin succesiune apostolică şi printr-o Euharistie validă, rămân nişte biserici particulare adevărate… Pe de altă parte, comunităţile ecleziastice care nu au păstrat legalitatea episcopatului şi nici substanţa reală şi integrală din misterul euharistic, nu sunt Biserici în sensul real al cuvântului.” (DECLARAŢIA “DOMINUS IESUS” ASUPRA UNICITĂŢII ŞI UNIVERSALITĂŢII MÂNTUITOARE A LUI ISUS CRISTOS ŞI A BISERICII, Roma, din partea Oficiului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, August 6, 2000).

Acei care vor susţine că “Dominus Iesus” este doar o afirmaţie a unui cardinal al Romei, ar trebui să citească din declaraţia de ratificare.
Presupusul papă infailibil, conştient de autoritatea sa apostolică, a confirmat declaraţia Dominus Iesus: “Suveranul Pontif Ioan Paul II, la Audienţa din Iunie 16, 2000, a garantat subsemnatului cardinal, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cu deplină cunoştinţă şi prin autoritatea sa apostolică, ratificarea şi confirmarea acestei Declaraţii, adoptate în Sesiune Plenară şi a ordonat publicarea acesteia.”

http://paganismulcatolic.blogspot.ro/2015/03/inchizitia.html

 

Advertisements
This entry was posted in Păgânismul catolic. and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s