Inchiziția romano-catolică împotriva sârbilor din Croația

În Yugoslavia, în timpul celui de-al doilea război mondial, echivalentul fascist croat al nazismului german a fost dat de mișcarea Ustasha! Membrii Ustasha au fost recrutaţi într-o majoritate covârşitoare din rândurile croaţilor catolici.
Când Germania a invadat Yugoslavia, în anul 1941, Hitler l-a desemnat pe Ante Pavelic la conducerea statului marionetă al Croaţiei. Pavelic a fost brutalul fondator al Ustasha. La scurt timp după ce Ante Pavelic a fost adus la putere în Croaţia, s-a dezlănţuit genocidul asupra sârbilor din această țară.

Ustaşii se fac vinovaţi de exterminarea a 750.000 de sârbi, în decursul unei perioade de 4 ani. (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 5)

Mulţi sârbi au primit atunci oferta de a se converti la romano-catolicism pentru a evita execuţia. Dar evreii nu au putut beneficia de această oportunitate din cauza politicii guvernului catolic croat faţă de elementele non-ariene.

În august 1941, arhiepiscopul romano-catolic, Stepinac al Croaţiei, a semnat un decret oficial al guvernului croat (circulara 11.530) prin care explica politica de neacordare a dreptului de convertire la romano-catolicism pentru evrei. (Id p 117)
Preoţii romano-catolici, mai cu seamă franciscani, au avut un rol principal în masacrarea evreilor şi a sârbilor din Croaţia în decursul celui de-al doilea război mondial. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 254, 1999)

Aceasta a fost politica şi practica dusă de guvernul Ustasha, pentru a şterge de pe suprafaţa Croaţiei Biserica Ortodoxă Sârbă. Dacă vreun sârb refuza să se convertească la catolicism , pe lângă faptul că era executat sau trimis într-un lagăr de muncă silnică (pentru o moarte ulterioară dar sigură) întreaga sa avere era confiscată.
Adeseori, ustaşii romano-catolici obişnuiau să-i tortureze pe cei care urmau să fie executaţi.

La Korenica sute de persoane au fost torturate până la moarte, prin tăierea urechilor şi a nasului, bătăi crunte, smulgerea limbii, scoaterea ochilor şi zdrobirea oaselor. Bărbaţii, purtând coroane de spini, erau obligaţi să meargă cu tălpile goale pe cărămizi încinse şi să danseze pe sârmă ghimpată. În timpul acesta li se înfigeau cuie sub unghii şi li se aprindeau chibrituri sub nas. Unele femei au fost mutilate smulgându-li-se membrele inferioare şi superioare iar apoi, pentru spectacol, inversându-le braţele cu picioarele. Practic nu a existat nicio cruzime pe care fiarele catolice ustaşe să nu o pună în aplicare. (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 172, 1999)

Exterminarea evreilor şi a sârbilor din Croaţia a fost planificată de la bun început de către guvernul ustasha. La data de 21 mai 1941, părintele fransican Simic îi explica unui general italian că de la preluarea autorităţii civile de către Simic în Kinin, el nu a făcut altceva decât să se asigure că politica guvernului Ustasha va fi dusă la îndeplinire, adică “de a ucide toţi sârbii în cel mai scurt timp posibil.” (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 109.)

Printre liderii fascişti croaţi s-au aflat preoți catolici de prim rang. Reuniunile ustasha erau deseori precedate de servicii religioase catolice, iar steagurile catolice erau arborate la procesiunile fasciste. (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 170; 1999)

Preoţii romano-catolici au încurajat genocidul. Atunci când prefectul de Gugojno, Branko Ustro a mers la preotul catolic Silvije Frankovic ca să mărturisească uciderea a 14 sârbi, Frankovic a spus: “Abia după ce vei lichida 40 de sârbi vei putea veni la confesional să mărturiseşti iar eu îţi voi ierta toate crimele.” (Id. p 110)

Clerul romano-catolic a ghidat activ guvernul ustasha în ceea ce a fost Inchiziţia din Croaţia. Abatele Dionis, şef al Departamentului Cultelor a declarat la o întâlnire politică din Staza: “Astăzi nu mai este considerată crimă uciderea unui copil de 7 ani dacă acesta este ostil guvernului nostru Ustasha.” (id p 112)

Părintele Bozidar Bralow, care era renumit pentru faptul că era nedespărţit de mitraliera sa, a fost acuzat că în masacrul de la Alpasin-Most după uciderea a 180 de sârbi a dansat împrejurul trupurilor moarte ale acestora. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 254, 1999)
Individual, preoţii franciscani au ucis, au incendiat case şi au lăsat în urma lor doar ruina, ca o avangardă a bandiţiilor ustasha care veneau în urma lor. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 254, 1999)

Un reporter italian a fost martor când în Banja Luka, un preot romano-catolic franciscan îndemna cu crucifixul său bandele dezlănţuite ale ustaşilor. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 254, 1999)

La data de 22 iulie 1941, ministrul croat al Educaţiei şi Cultelor, Dr. Mile Budak, un catolic devotat, a spus: “Mişcarea Ustasha este bazată pe religie. Pentru minorităţi – sârbi, evrei şi ţigani, avem trei milioane de gloanţe. Vom ucide o parte din sârbi, o parte o vom deporta iar pe cei rămaşi îi vom obliga să îmbrăţişeze religia romano-catolică. Astfel, noua noastră Croaţie va scăpa de orice sârb din mijlocul ei, pentru a deveni o ţară sută la sută catolică, şi asta în termen de 10 ani. (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 240)

Nu numai că clerul romano-catolic a condus Inchiziţia asupra sârbilor dar, totodată, a luat parte activă şi la murdarele practici de execuţie a sârbilor şi evreilor.

Călugărul franciscan Miroslav Filipovic-Majstorovic, de la mănăstirea din Banja Luka, a fost comandantul lagărului Jasenovac, timp de patru luni, spre finele anului 1941. În acest interval de timp el a avut grijă să fie executate 40.000 de persoane, dintre care pe unele le-a executat personal. Călugărul Miroslav Filipovic-Majstorovic mai era cunoscut şi sub numele de Fra Sotona (Fratele Satana). El nu a fost singurul franciscan din acel lagăr, au mai fost şi alţi franciscani care l-au asistat în uciderile făcute: Brkljanic, Matkovic, Matijevic, Brekalo, Celina, şi Lipovac. (Id. at p. 137) sursa foto: http://www.1389.org.rs/drugisvetski.html

Autorităţile civile aşteptau decizia preoţilor catolici pentru a hotărî soarta sârbilor. De exemplu, Ljubica Zivanovic din Borovo a făcut apel la şeful de poliţiei din Borovo pentru a salva viaţa fiicelor sale, care erau trimise deja într-un lagăr. Şeful Poliţiei din Borovo ştiind că Guvernul Ustasha nu dorea decât să îndeplinească dorinţele Vaticanului, a dus-o pe aceasta la preotul Andjelko Gregic. Gregic i-a spus femeii că, deoarece fiicele ei nu au acceptat să se convertească la romano-catolicism el nu le putea ajuta cu nimic. Totodată i-a mai amintit bietei mame că dacă şi ea va face la fel ca fiicele ei şi nu va îmbrăţişa romano-catolicismul va avea aceeaşi soartă. (Id. at p. 156)

Aşadar, sârbii erau forţaţi, sub pedeapsa cu moartea, să devină romano-catolici. În plus, pentru conversie,  preoţii romano-catolici percepeau o taxă de 170 de kuna. (Id. p. 161)

Preoţii romano-catolici din Croaţia au făcut mari averi de pe urma acestei taxe de conversie.

Publicația americană, “News and World Report”, din 30 martie 1998, a identificat o parte din clerul catolic care a luat parte la Inchiziţia romano-catolică din Croaţia: “Este un fapt dovedit, de evenimentele istorice, că Biserica Catolică din Croaţia a lucrat strâns cu Ustasha. În primii ani ai celui de-al doilea război mondial, preoţii catolici au supravegheat forţele de convertire a sârbilor ortodocşi la catolicism sub egida un Stat Ustasha; Fraţii Franciscani au asigurat propoganda acestui deziderat. Mai mulţi înalţi oficiali catolici din Yugoslavia au fost acuzaţi de crime de război. Dintre aceştia au făcut parte părintele Dragutin Kamber care a ordonat uciderea a aproape 300 de ortodocşi sârbi; episcopul Ivan Saric din Sarajevo (vezi foto), cunoscut sub numele de “călăul sârbilor” şi episcopul Grigorie Rozman din Slovenia — nişte importanţi colaboratori ai naziştilor. O anchetă întreprinsă în 1946 de Comisia Yugoslavă a Crimelor de Război, s-a încheiat cu condamnarea a jumătate de duzină de preoţi Ustasha, printre care şi franciscanul Miroslav Filipovic-Majstorovic, comandantul lagărului de concentrare de la Jasenovac, unde ustaşii au torturat şi ucis sute de mii de oameni cu o brutalitate care i-a şocat până şi pe naziştii germani.  

În toată Croaţia, se consemnează faptul că doar doi oameni din ierarhia catolică au protestat împotriva genocidului: 1. Alois Misic, episcop catolic de Mostar, printr-o scrisoare pastorală împotriva genocidului din data de 30 iunie 1941, şi J. Loncar, un preot catolic din Zagreb, într-o predică din data de 23 august 1941, în care denunţa crimele împotriva umanităţii săvărşite de guvernul catolic Ustasha.
Loncar a fost condamnat la moarte pentru actul său eroic. Sentinţa i-a fost ulterior comutată la muncă silnică pe viaţă într-o ocnă. Nu am aflat însă ce s-a întâmplat cu Misic, nu avem nicio informaţie, dacă există vreo informaţie. (Id. at p. 109). Fie ca istoria să onoreze cum se cuvine gestul lor de protest.

Avro Manhattan, un fost comentator BBC şi un expert asupra Vaticanului, rezumă prin următoarele cuvinte lecţia celui de-al doilea război mondial din Croaţia:
“În Croaţia, Biserica Catolică a întemeiat un Stat în deplină conformitate cu doctrinele sale. Rezultatul a fost un monstru şezând pe două picioare armate, gemene, ale totalitarismului: totalitarismul unui stat fascist nemilos şi totalitarismul catolic… Unicitatea acelui Stat Catolic Independent al Croaţiei se regăseşte tocmai prin aceasta: că ea a furnizat un model, în miniatură, a ceea ce Biserica Catolică, atunci când ea ar avea puterea, ar dori să vadă în întregul Occident, şi pretutindeni. Iată de ce acesta (Statul Ustasha) trebuie să fie examinat cu foarte mare atenţie. Pentru că semnificaţia sa, decurgând din premizele originii sale, este de cea mai mare învăţătură pentru toate popoarele iubitoare de libertate din întreaga lume.” (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 301-302 (1994) (quoting, AVRO MANHATTAN, THE VATICAN’S HOLOCAUST, Ozark Books, p. 9, 1986))

Arhiepiscopul Stepanic a fost întru-totul de acord cu planurile de genocid ale lui Pavelic. Stepanic recunoaşte în jurnalul său personal că la o întâlnire din data de 16 Aprilie 1941, pe care a avut-o cu Pavelic, acesta a declarat explicit că intenţia sa este de “a nu arăta nicio toleranţă faţă de Biserica Ortodoxă Sârbă”. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253, 1999)
Comentariile lui Stepanic din jurnalul său indică faptul că, Stepanic îl considera pe Pavelic a fi un “catolic sincer”. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253, 1999)
În seara acelei zile Stepanic a organizat un dineu în cinstea lui Pavelic şi a acoliţilor din staff-ul acestuia. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253, 1999)
La data de 28 aprilie 1941, o scrisoare pastorală semnată de Stepanic a fost citită de la toate amvoanele bisericilor catolice din Croaţia, prin care li se cerea enoriaşilor să colaboreze şi să se implice în lucrarea liderului lor, Pavelic. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253, 1999)
Şi în chiar aceeaşi zi, 250 de sârbi au fost ucişi la Bjelovar. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253, 1999)

Faptul că în prezent, acest Stepanic se regăseşte pe lista pentru beatificare, ca sfânt, a Bisericii Catolice, este o dovadă vie a faptului că Stepanic punea în aplicare voinţa Vaticanului şi că Biserica Catolică nu s-a schimbat nicio clipă. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 253, 1999)
Măcelul împotriva sârbilor a fost dus cu cunoştinţa şi cu binecuvântarea Papei însuşi. Papa Pius XII a fost înştiinţat în februarie 1942 despre genocidul înfăptuit împotriva sârbilor, şi cu toate acestea el nu întreprins nimic pentru a condamna sau a stopa acest lucru.

Reprezentanţa Crucii Roşii Internaţionale din Yugoslavia, a trimis un curier la Vatican care să înmâneze un document Bisericii Romano-Catolice, cu privire la Holocaustul din Croaţia, împreună cu o plângere oficială venind din Privislav Grizogono, din partea fostului Ministru al Regatului Yugoslaviei, în încercarea de a-l convinge pe papă să oprească Holocaustul sârbilor.
Vaticanul, care probabil ştia despre informaţiile ce se doreau a fi prezentate de curier, a blocat de fiecare dată ajungerea acestuia la papă. Şi totuşi, convins de importanţa misiunii sale, curierul a găsit o modalitate de a înmâna documentul direct papei Pius XII, la o audienţă publică. Plângerea, datată în 8 februarie 1942, şi scrisă de către fostul Ministru al Regatului Yugoslaviei suna aşa:
“Eminenţă, vă scriu ca de la bărbat la bărbat, ca de la creştin la creştin. Încă din prima zi a independenţei statului croat, a început masacrul asupra sârbilor, masacru care continuă şi până astăzi… De ce vă scriu dumneavoastră asta? Iată de ce: în toate aceste crime, fără precedent, mai rele decât la păgâni, Biserica Catolică a luat parte prin două căi. În primul rând că un număr mare de preoţi, clerici, fraţi şi organizaţii catolice de tineret au participat activ la săvârşirea acestor crime, dar mult mai cumplit decât asta, preoţii catolici au devenit comandanţi de campanie şi din postura aceasta au ordonat sau au tolerat oribile torturi, crime şi masacre a unor creştini botezaţi. Nimic din toate aceste atrocităţi nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat permisiune din partea episcopilor catolici… Este de datoria bisericii să-şi facă auzit glasul: întâi pentru că e vorba de o Biserică a lui Cristos, şi apoi pentru că această biserică (catolică) este puternică… (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 171, 1999)

De ce nu a oprit Papa sacrificarea atâtor vieţi omeneşti? Este foarte simplu, din cauză că Ustaşii urmau exact ordinele sale. Vaticanul a fost cel care a inspirat aceste măceluri. Sârbii, în cea mai mare parte a lor, au fost şi rămân membrii ai Bisericii Ortodoxe Bizantine, şi care este văzută de către Biserica Romano-Catolică ca un adversar al Romanismului, drept pentru care trebuie distrusă. Masacrul purtat împotriva sârbilor nu a fost altceva decât o repetare a Inchiziţiei orchestrate de Biserica Romană. Un exemplu de atitudine a clerului catolic faţă de sârbi este acela dat de Dr. Ivo Guberina, un preot catolic, lider al Acţiunii Catolice, şi gardă de corp a lui Pavelic. La data de 7 iulie 1941, Guberina a declarat: “Croaţia trebuie să-şi cureţe sistemul de toată otrava (sârbii ortodocşi) în orice fel posibil, chiar şi prin sabie, şi să ia orice măsură de prevenire a acesteia.” (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 108.)

Papa Pius XII, episcopiile croate şi Acţiunea Catolică au cunoscut încă de la bun început actele de conversie forţate, genocidul, torturile şi deportările. (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 251, 1999)
Genocidul înfăptuit împotriva sârbilor şi evreilor a fost doar o punere în operă a strategiei Vaticanului.

În anul 1941, Papa Pius XII i-a acordat o audienţă Fuhrerului Croaţiei, Ante Pavelic. (U.S. News and World Report, A Vow of Silence, at p. 37, March 30, 1998.)
Reprezentantul personal al Papei, Marcone, a fost trimis în Croaţia unde a fost martor ocular la torturile şi masacrele ustaşilor. (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 115.)
John Cornwell, după ce a cercetat arhivele catolice, a opinat că Marcone “a fost ales deliberat pentru a domoli şi pentru a încuraja.” (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. 258, 1999)

Papa a fost atât de mulţumit de progresul Inchiziţiei din Croaţia încât în anul 1943 i-a mai acordat încă o audienţă privată lui Pavelic. (U.S. News and World Report, A Vow of Silence, at p. 37, March 30, 1998.)
Iată de ce nu nu poate fi invocată pretenţia că papa nu a ştiut nimic despre masacre. Amintiţi-vă de episodul din februarie 1942, în care reprezentanţa Crucii Roşii Internaţionale din Yugoslavia i-a înmânat personal Papei, printr-un curier, documentaţia privind genocidul în care erau implicaţi oficiali catolici înalţi, lucrul care îl incriminează pe însuşi Papa.

Pentru toţi aceia care se îndoiesc de cele de mai sus, citiţi vă rog ce a spus John Cornwell. La început, John Cornwell era convins că Papa Pius XII era nevinovat şi că orice acuzaţie adusă acestuia de complicitate cu naziştii şi ustaşii era fără temei. Aşadar, pentru a-şi susţine teoria el a decis să studieze şi să cerceteze aceste acuzaţii pentru a le aşterne mai apoi într-o carte despre Papa Pius XII. La sfârşitul cercetărilor sale a declarat:
“Eram convins că întreaga istorie era cunoscută, şi că pontificatul lui Pius XII era unul îndreptăţit… Am cerut acces la documentele esenţiale ale Romei, liniştindu-i pe aceia care se ocupau de arhivele care mă interesau, legat de subiectul meu (Papa Pius XII)… Pe la mijlocul anilor 1997, aproape de sfârşitul cercetărilor mele, m-am trezit că mă aflu într-o stare de şoc, pe care o pot descrie ca fiind una morală. Tot materialul pe care l-am adunat cu privire la întreaga viaţă a lui Pacelli (Papa Pius XII), nu a oferit nicio exonerare papei ci doar o mai largă incriminare. Cariera de spion a lui Pacelli, de la încă începutul secolului, mi-a dezvăluit povestea unei puteri papale fără precedent, şi care începând din anul 1933 a direcţionat Biserica Catolică într-o complicitate cu cele mai întunecate forţe ale erei.” (JOHN CORNWELL, HITLER’S POPE, THE SECRET HISTORY OF PIUS XII, p. vii ,1999) 

Eugenio Pacelli, devenit ulterior Papa Pius XII, semnând Concordatul dintre Vatican şi nazişti, 20 iulie 1933.

 http://paganismulcatolic.blogspot.ro/2015/03/inchizitia-romano-catolica-impotriva.html
Advertisements
This entry was posted in IEZUITI, Păgânismul catolic. and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s