Infailibilitatea papală

Potrivit învăţăturii oficiului bisericii catolice, care este cunoscut sub numele de Magisterium al Bisericii, biserica catolică are singura autoritate de a interpreta cuvântul lui Dumnezeu.

“Sarcina de a da o autentică interpretare cuvântului lui Dumnezeu, fie acesta în formă scrisă ori sub forma tradiţiei, a fost încredinţată de-a pururi, doar oficiului Bisericii catolice. Autoritatea sa în acest domeniu este exercitată în numele lui Isus Hristos. Aceasta înseamnă că sarcina interpretării a fost încredinţată episcopilor în comuniune cu succesorul lui Petru, episcopul Romei.” (CATECHISM OF THE CATHOLIC CHURCH, § 85 (1994)

Nu doar că biserica catolică pretinde că deţine unica autoritate de a interpreta cuvântul Lui Dumnezeu, dar susţine şi că interpretarea dată de papă este infailibilă.

“Acest Scaun al Sfântului Petru rămâne veşnic liber de orice atingere a greşelii… aceasta este o dogmă revelată divin: că Pontiful Roman, când vorbeşte ex catedra, aşa este, în îndeplinirea oficiului de Păstor al întregii creştinătăţi, prin virtutea supremei sale autorităţi Apostolice, el defineşte doctrinele privind credinţa sau morala care urmează să fie deţinute de către Biserica Universală; el este prin asistenţa divină promisă lui prin Binecuvântatul Petru, insuflat cu infailibilitatea aceea pe care Mântuitorul a dăruit-o prin testament Bisericii Sale şi care trebuie să fie înzestrată în definirea credinţei sau a moralei creştine; drept pentru care, declaraţiile Pontifului Roman sunt prin ele însele, şi nu prin consens al bisericii, ireformabile. Dar dacă oricine ne-ar putea îndepărta de Dumnezeu susţinând contrazicerea acestei definiţii, acela să fie anatema!” (The Vatican Council, Session IV, chapter IV, July 18, 1870)

Unii susţin că pentru ca o pronunţare papală să fie ex catedra, trebuie făcut ceva de către papă pentru ca aceasta să fie adăugată la dogmele oficiale ale bisericii privind credinţa şi morala. Poziţia aceasta nu are nici o susţinere. Odată ce Papa se pronunţă printr-un act oficial asupra credinţei şi a moralei, atunci pronunţarea sa devine ex-catedra prin definiţie. Doctrina catolică susţine că o astfel de pronunţare este infailibilă. În acord cu § 891 din Catehismul Bisericii Catolice, infailibilitatea include şi “magisterium”-ul bisericii catolice, atunci când un episcop împreună cu Papa propune o doctrină, ca acelea din cadrul conciliilor ecumenice.

“Pontiful Roman, cap al adunării episcopilor, se bucură de această infailibilitate în virtutea mandatului său, când, ca păstor suprem şi învăţător al tuturor credincioşilor – care confirmă a-i fi fraţi în credinţă – proclamă printr-un act definitiv o doctrină referitoare la credinţă sau bunele moravuri… Infailibilitatea promisă Bisericii este totodată prezentă chiar şi prin persoana episcopului când, împreună cu succesorul lui Petru -Papa -, exercită supremul Magisterium, mai presus de toate, într-un Conciliu Ecumenic.” (CATECHISM OF THE CATHOLIC CHURCH § 891 (1994))

Cardinalul Jospeh Ratzinger (fost Papa Benedict XVI), care a fost şeful Congregaţiei Vaticanului pentru Doctrină şi Credinţă şi şeful Autorităţii asupra Doctrinei Catolice, al doilea ca importanţă după papă, şi care adesea a fost văzut ca cel mai puternic cardinal al bisericii catolice, declara următoarele, în august 1986, într-o scrisoare adresată profesorului Charles Curran de la Universitatea Catolică din Washington D.C.:

“Doctrina celui de-al doilea conciliu de la Vatican… În mod cert nu se limitează la infailibilitatea Magisteriumului strict, în ceea ce priveşte credinţa nici la definiţiile solemne. Lumen Gentium prevede: “… în cazul în care episcopii chiar dacă sunt răspîndiţi în întreaga lume, dar totuşi păstrează legăturile dintre comunitate, ei înşişi şi succesorul lui Petru, şi predau de o manieră autentică Credinţa şi morala, şi sunt de acord că o poziţie particulară este în afara celor definitive deţinute de biserică, atunci ei predau doctrina lui Hristos de o manieră infailibilă.”… Totodată, credincioşii trebuie să accepte nu numai infailibilitatea Magisteriumului. Ei trebuie să-şi supună religios intelectul şi voinţa învăţăturilor Suveranului Pontif sau colegiului episcopilor nunţiaturii papale în ceea ce priveşte credinţa şi morala, când aceştia exercită Magisteriumul, chiar şi dacă aceştia nu intenţionează să finalizeze Magisteriumul într-un act definitiv.” (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 148; 1999)

Papii pretind a fi succesorii lui Petru, primul dintre episcopii infailibili ai Romei. Hai să examinăm prima pronunţare a lui Petru şi ce răspuns a primit acesta de la Isus Hristos. Petru a refuzat cu toată inima mesajul Evangheliei prin aceea că a declarat că Isus Hristos nu trebuie să fie răstignit. Isus Hristos i s-a adresat lui Petru cu, “Satano”, pentru o astfel de sugestie!

“De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învie. Petru L-a luat de o parte, şi a început să-L mustre, zicând: “Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Dar Isus S-a întors, şi a zis lui Petru: “Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.”” (Matei 16:21-23)

Următoarea pronunţare infailibilă a lui Petru a fost a lepădării sale de trei ori, negând că îl cunoaşte pe Isus Hristos:
“Pe când stătea Petru jos în curte, a venit una din slujnicele marelui preot. Când a văzut pe Petru încălzindu-se, s-a uitat ţintă la el, şi i-a zis: “Şi tu erai cu Isus din Nazaret!” El s-a lepădat, şi a zis: “Nu ştiu, nici nu înţeleg ce vrei să zici.” Apoi a ieşit în pridvor. Şi a cântat cocoşul. Când l-a văzut slujnica, a început iarăşi să spună celor ce stăteau acolo: “Acesta este unul dintre oamenii aceia.” Și el s-a lepădat din nou. După puţină vreme, cei ce stăteau acolo, au zis iarăşi lui Petru: “Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia; căci eşti Galilean, şi graiul tău seamănă cu al lor.” Atunci el a început să se blesteme şi să se jure: “Nu cunosc pe omul acesta, despre care vorbiţi!” Îndată a cântat cocoşul a doua oară. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba, pe care i-o spusese Isus: “Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi gândindu-se la acest lucru, a început să plângă.” (Marcu 14:66-72)

Apostolul Pavel în mod clar nu a crezut că Petru este infailibil, pentru că l-a corectat pe Petru cu privire la un aspect important al doctrinei creştine:
“Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: “Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?” Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” (Galateni 2:11-16)

Declaraţiile Papei presupun infailibilitate şi ireformabilitate. Ce dovadă e mai bună că decretele papale nu sunt în realitate infailibile decât aceea că un Papă respinge doctrina infaibilităţii papalităţii?
În anul 1324 Papa Ioan XXII emite Bula Papală Qui Quorundam, în care a declarat că teoria Infailibilităţii Papale este “lucrarea diavolului”. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 113 (1994))

Evident că, biserica catolică nu poate susţine cele două afirmaţii – proinfailibilitate şi contrainfailibilitate. Biserica romană pur şi simplu ignoră jenanta, dar oficial infailibila, Bulă Papală Qui Quorundam care spune că infailibilitatea papală este “lucrarea diavolului”.

O examinare a istoriei Bisericii Catolice stabileşte dincolo de orice dubiu că declaraţiile papilor nu pot fi infailibile. Există o lungă istorie a contradicţiilor dintre papi pe teme legate de credinţă şi morală. De exemplu, Papa Hadrian II (867-872) declară căsătoriile civile a fi valide, iar Papa Pius VII (1800-1823) condamnă mariajul civil a fi invalid. (RALPH E. WOODROW, BABYLON MYSTERY RELIGION, p. 94, 1966)

Papa Sixtus V avea o versiune a bibliei despre care a declarat că este autentică. Cu toate acestea, doar doi ani mai târziu Papa Clement VII a declarat că biblia lui Sixtus V era plină de erori; Clement a ordonat scrierea unei alte biblii. (RALPH E. WOODROW, BABYLON MYSTERY RELIGION, p. 94, 1966)
În anul 1423, Conciliul din Basel l-a detronat pe Papa Eugenius IV, hotărând că acesta era un sperjur, simoniac şi eretic. Papa Eugenius IV, drept răspuns, a convocat conciliul său de la Florenţa şi i-a destituit, anatemizat şi excomunicat pe membrii Conciliului de la Basel. Următorul papă, Nicolae V (1447-55) a invalidat decretele lui Eugenius împotriva Conciliului din Basel. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 188-90.)

Papa Honorius I a fost denunţat în 680 de către al şaselea conciliu ca fiind eretic, lucru confirmat de către Papa Leo II. (RALPH E. WOODROW, BABYLON MYSTERY RELIGION, p. 93, 1966)
Cum se poate ca un papă să fie infailibil dacă el este judecat infailibil ca fiind eretic de către un alt papă?
În plus, după care autoritate poate un papă, succesor, să decreteze despre un ăapă predecesor că este eretic, dacă doctrina oficială a bisericii romane statuează că toţi papii sunt liberi de orice eroare şi că oricine spune altfel să fie anatema?
Întâmplător, toţi papii enumeraţi mai sus se află pe lista oficială a papilor bisericii romano-catolice.

Cel mai bizar exemplu al Infailibilităţii Papale este al procesului şi condamnării papei Formosus (891-896) ca eretic, de către Papa Ștefan VI (896-897). Papa Formosus a murit înainte ca Papa Ștefan VI să devină papă.
Vă veţi întreba, cum ar fi putut Papa Stefan VI să-l judece şi să-l condamne pe Formosus, care era deja mort la momentul în care Stefan fusese numit papă? Mormântul nu este o barieră pentru papi!
Papa Stefan VI, a exhumat pur şi simplu cadavrul lui Formosus, l-a înveştmântat cu Regalia Papală, şi a interogat personal cadavrul acestuia. Tăcerea acuzatului i-a pecetluit soarta, iar cadavrul a fost târât pe străzile Romei şi azvârlit în Tibru. (RALPH E. WOODROW, BABYLON MYSTERY RELIGION, p. 92-93, 1966)

O altă ilustrare deranjantă a greşelilor pontificale este tratamentul Ioanei D’Arc. Pe 30 mai, 1431 Papa Eugenius IV a ars-o pe rug, în public, în piaţa publică Rouen din Franţa, pentru erezie şi vrăjitorie pentru că a refuzat să se supună autorităţii bisericii romano-catolice. (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 591 (1991). See also DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 117, 1994)
Ea a declarat că ascultă doar de Dumnezeu. Ulterior, Ioana D’Arc a fost beatificată de către Papa Pius X în anul 1909 şi canonizată de către Papa Benedict XV în anul 1920. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 117, 1994)

Aşadar un papă infailibil o arde pe rug, ca eretică, pe Ioana D’Arc şi apoi un alt papă infailibil o canonizează pe aceasta ca sfântă.
Pentru a adăuga încă o insultă la adresa infailibităţii, în acord cu Dreptul Canonic al Bisericii Romane: “Nu există nici un apel şi nici un recurs împotriva unei decizii sau decret al Pontifului Roman.” (CODE OF CANON LAW, Canon 333 § 3, p.119, 1983)

Bernard Fresenborg a fost un preot romano-catolic timp de 30 de ani, după care a fost salvat prin Harul lui Dumnezeu. În anul 1904 el a scris şi a publicat o carte intitulată “30 de ani în Iad”, în care a explicat consecinţele doctrinei infailibilităţii papale. Catolicismul învaţă că Papa de la Roma este infailibil şi că nu poate păcătui, nici să facă vreo greşeală. Această doctrină, dacă ar fi adevărată, l-ar situa pe Papa de la Roma, care nu este mai mult decât o fiinţă umană, pe aceeeaşi poziţie cu Isus Hristos.
Acum, dacă declaraţia catolicismului potrivit căreia papa de la Roma este infailibil, este adevărată, atunci Biblia este un mit şi o bătaie de joc.
Dacă declaraţia catolicismului că Papa de la Roma este infailibil, este adevărată, atunci Dumnezeu nu este un Dumnezeu nepărtinitor, fiindcă dacă El este nepărtinitor, atunci Dumnezeu nu i-ar favoriza pe unii dintre muritori (papii) cu darul purităţii hristice fără a fi gata să reverse acelaşi dar peste toţi aceia care îi slujesc, şi care prin îndreptăţirea lor merită această mare şi princiară distincţie (de “egali ai lui Hristos”). (Bernard Fressenborg, Treizeci de ani în Iad, 1904)

Pe înţelesul oamenilor obişnuiţi:
În Biblie nu există niciun verset sau capitol în care să se spună că vreun om poate deveni infailibil în timpul vieţii sale. Prin urmare, nu este acesta adevărul? Şi dacă da, atunci declaraţia catolicismului, cum că Papa este infailibil, este o minciună, ţesută la ghergheful diavolului. Noi vrem să dovedim cititorilor noştri că această pretenţie de infailibilitate este fondată pe susţineri greşite, că Papa de la Roma este ales de către nişte cardinali ai Bisericii Catolice, care sunt şi ei tot oameni iar adesea sunt la fel de imorali ca diavolul; de aceea infailibilitatea Papei stă în mîinile unor oameni, pentru că un papă este creaţia cardinalilor, şi ca atare din scrutinul cardinalilor derivă această infailibilitate, şi nicidecum de la puterea Lui Dumnezeu, concluzia fiind că infailibilitatea Papei stă în mîinile acelor cardinali.

Acum, pentru a ilustra această doctrină blestemată şi a-i releva turbata ignoranţă, vom presupune că dacă atunci când Papa Pius X dorea să fie ales Papă , un alt preot ar fi primit majoritatea unui scrutin al cardinalilor, atunci Papa Pius X nu ar mai fi beneficiat niciodată de binecuvântarea Lui Dumnezeu, chiar şi dacă ar fi pierdut cu numai un vot faţă de alt pretendent, şi ca atare puteţi vedea că infailibilitatea Papei Pius X ar fi depins ruşinos de refuzul unui singur cardinal.

Acum, orice bărbat sau femeie în înţelesul obişnuit al cuvântului poate înţelege că Dumnezeul Atotputernic nu are nimic de-a face cu interesele biroului papal, iar această infailibilitate depinde întru-totul de puterea de convingere pe care candidatul o exercită asupra cardinalilor care indiscutabil probează că acolo este mai mult politică şi şicane, la fel ca la alegerea unui primar al unui oraş.

Noi dorim să ştim pînă unde poate merge pretenţia aceasta de infailibilitate a Papei. Dacă un om este infailibil atunci înseamnă că el nu poate greşi, iar eu pot dovedi fiecărui om care gândeşte că papii Romei, în decursul secolelor trecute, nu au făcut altceva decât să greşească, iar greşelile lor nu numai că i-au ruinat pe aceia cărora ei i-au învăţat, dar greşelile lor au avut tendinţa de a paraliza ambiţiile fireşti ale oricărei naţiuni unde ei au reuşit să se extindă. Dacă pretenţia catolicismului că Papa este infailibil este adevărată, atunci noi trebuie să recunoaştem că acest mare dar a fost primit de la Dumnezeul Atotputernic, dar noi nu putem crede asemenea prostii când ştim de fapt că aceşti papi sunt aleşi de cardinali, iar alegerea unui papă depinde de schemele şi tacticile cardinalilor; atunci, cum ar putea orice om care a descoperit lumina Scripturii sau al cărui suflet a fost străpuns de Cuvânt, să creadă măcar o clipă că papa este infailibil?

Eu ştiu cu siguranţă că, în realitate, sunt milioane de oameni care cred în această doctrină blestemată, şi ca să fiu onest trebuie să recunosc că şi eu, mai demult, am crezut în ea. Dar aceia care au crezut asta sunt aceia care acum au ieşit din umbrele întunericului şi ale superstiţiilor, iar misiunea mea este ca prin scrierea acestei cărţi să curăţ colbul ignoranţei aşezat în astfel de minţi şi să-i îndrum pe aceştia către “Mielul Lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29), şi dacă voi fi util în această misiune eu nu numai că voi deschide ochii adepţilor catolicismului, dar voi îndrepta spinarea Protestantismului şi-l voi ajuta ca să înfiereze această doctrină idolatră a catolicismului înaintea oricărui ar îndrăzni să apere şi să susţină o asemenea abominaţie.

Marele pericol în învăţătura că papa este infailibil este în a face hoţi şi criminali din cetăţenii noştri, fiindcă dacă catolicismul are dreptate cînd îi învaţă pe adepţii săi că Papa este infailibil, această doctrină atrage inevitabil o influenţă îngrozitoare prin efectele sale, fiindcă de fiecare dată când un bărbat sau o femeie crede în infailibilitatea Papei, atunci va trebui obligat să creadă şi în infailibilitatea oricărui act al papei, în infailibilitatea oricărui lucru făcut de papă; de aceea veţi vedea că această doctrină este departe de a controla efectele sale, pentru că dacă Papa este infailibil atunci episcopii care l-au ales sunt infailibili, şi dacă episcopii care l-au ales pe papă sunt infailibili atunci şi preoţii care i-au ales pe aceşti episcopi sunt infailibili, şi ori de câte ori unei naţiuni îi este impusă o astfel de abominaţie, acea naţiune va fi un popor de oameni care cred că nu există păcat pe care ei să-l comită şi să nu le fie iertat de către preoţi, întrucât ei au fost învăţaţi să creadă că toate lucrurile create de Papa sunt infailibile, pentru că şi preoţii sunt creaţi tot de papă, iar consecinţa unei astfel de învăţături va fi aceea că foarte mulţi oameni vor comite acte criminale fără ezitare, întrucât ei sunt siguri că plătind câţiva dolari preotului (messa) păcatele lor vor fi şterse, iar ori de câte ori o naţiune va crede asta, va fi cel puţin o naţiune de criminali.

După cercetările mele, este absolut imposibil ca un individ care crede într-o astfel de doctrină blestemată, să devină un adevărat patriot american. Acum, acest lucru ar putea părea cititorilor, o afirmaţie prea largă şi fără temei, dar eu vă propun doar să urmăriţi consecinţele naturale ale unei astfel de credinţe, şi dacă nu vă veţi lămuri nu vă vom cere să credeţi.
În primul rând, dorim să vă spunem că religia catolică – dacă poate fi numită religie – este întemeiată pe piatra superstiţiei. Fiecare codicil al bisericii catolice învaţă că Papa este infailibil şi că nu poate greşi, ceea ce este absurd, şi nu doar absurd, dar o minciună purulentă, fiindcă niciun bărbat sau femeie care cred în Sfânta Scriptură nu poate crede o asemenea doctrină, şi ori de câte ori un bărbat sau o femeie crede în infailibilitatea Papei şi că Papa nu poate greşi, ei vor crede că Papa este suprauman, şi după cum ştim aşa ceva nu este cu putinţă atâta timp cât trăim pe acest pământ, întrucât suntem legaţi de păcatul Adamic, pentru că întreaga omenire a fost blestemată cu păcatul Adamic săvârşit în Grădina Edenului.

În continuare vom dori să ne ocupăm de fapte simple şi adevăruri care sunt atât de limpezi încât orice om cu un nivel obişnuit de inteligenţă să le poată pricepe!
Acum, dacă Papa de la Roma este infailibil, el este nemuritor, şi fiecare acţiune a Papei este pură, atunci tot ceea ce este creat de el trebuie să fie la fel de pur; şi dacă aşa stau lucrurile, eu am fost la un moment dat pur ca Isus Hristos însuşi, deoarece timp de 30 de ani am fost preot catolic şi o creaţie a Papei. Fiecare bărbat şi femeie, de inteligenţă obişnuită, ştie că nici eu şi nici vreun alt preot nu a fost niciodată pur; de fapt, un astfel de om care să poată afirma că a fost infailibil,nu a trăit niciodată.

Dacă doctrinele catolicismului sunt corecte atunci nu mai avem nicio utilizare pentru Dumnezeu, atâta timp cât avem un Papă; şi chiar dacă Papa Pius X ar muri astăzi, cardinalii vor muri mâine sau în în altă zi, dar pînă atunci ar alege un alt Papă, care va lua locul lui însuşi Isus Hristos, potrivit doctrinei lor; şi dacă o astfel de doctrină este adevărată, atunci viitoarele familii ale umanităţii cât şi cei nenăscuţi încă ar putea fi mântuiţi foarte uşor, fără ca Dumnezeu să se mai implice, papa însuşi ducând această misiune la bun sfârşit.

Există mii, da, zeci de mii de oameni, care trimit Romei în fiecare an batiste şi bănuţi pentru a fi binecuvântaţi (?) de către Papă, şi care cred că deţinând astfel de articole care au fost binecuvântate (?) de către acest drebedeu obraznic îi va feri de ghinion, boli sau de alte nenorociri ale vieţii.

Aşadar, dacă papa de la Roma are puterea de a binecuvânta şi sfinţi, o bucată de pînză, un inel, sau orice obiect mort şi inert, este fără îndoială un “lucru adevărat”, şi dacă aşa stau lucrurile Biblia este o minciună, o evanghelie aberantă, iar Dumnezeul Atotputernic devine un mercenar, şi ca atare noi nu mai avem nevoie de un Dumnezeu. La ce ne putem aştepta de la adepţii catolicismului care cred în această doctrină a iadului, şi la ce ne putem aştepta de la o naţiune care este controlată de către acei care predică şi învaţă despre o astfel de abominaţie? Un institut care va preda o astfel de doctrină blestemată şi astfel de practici păgâne este o cangrenă şi un blestem pentru orice ţară, iar bărbatul sau bărbaţii care susţin că Papa este infailibil oferă “o deşănţată insultă la adresa Lui Dumnezeu.” (BERNARD FRESENBORG, THIRTY YEARS IN HELL, p. 171-79, 1904; http://www.jesus-is-lord.com/thirty.htm.)

http://paganismulcatolic.blogspot.ro/2015/03/infailibilitatea-papala.html

 

Advertisements
This entry was posted in Păgânismul catolic. and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s